MAXIM¹, maximuri, s. n. Maximum. – Din maximum (după maxim²).

maxim¹ [At: D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 19/ Pl: ~uri / E: maximum prin apropiere de maxim²] 1-5 sn Maximum (1-5). 6 av Maximum (6).

MAXIM¹, maximuri, s. n. (Rar) Maximum. – Din maximum (după maxim²).

MAXIM¹, maxime, s. n. Valoarea cea mai mare pe care o poate lua o mărime variabilă; maximum.

MAXIM s.n. Maximum. // s.f. (Mat.) Valoarea cea mai mare într-un interval a unei variabile sau a unei funcții. ♦ (Met.) Centru de înaltă presiune atmosferică. [< lat., fr. maximum].

MAXIM¹ s. n. 1. maximum. 2. (mat.) valoare a unei funcții într-un punct, mai mare decât valoarea acesteia în punctele vecine. (< fr., lat. maximum)

maxim n. 1. cel mai înalt grad ce-l poate atinge un lucru: maximul de intensitate; 2. cantitatea, suma cea mai mare posibilă: a aplica maximul pedepsei; 3. taxă peste care e oprit a vinde o marfă: maximul zecimilor județene, legea maximului.

*máxim, -ă adj. (lat. máximus, din *mágtimus, superlativu d. magnus, mare, major, maĭ mare. V. major). Cel maĭ mare, maĭ înalt (în opoz. cu minim): forța, ĭuțeala maximă. S. f., pl. e (d. lat. máxima, fem. d. máximus, întrebuințat ca subst. în evu mediŭ subînțelegînd sententia). Precept, sentență, aforizm, cugetare, zicătoare, adevăr exprimat pe scurt saŭ regulă de purtare a cuĭva (deviză): maximele luĭ La Rochefoucauld îs codu egoizmuluĭ. S. n., pl. e. Cel maĭ înalt grad, cea maĭ mare intensitate, extensiune saŭ cantitate considerată ca limită: maximu ĭuțeliĭ, furiiĭ, pedepseĭ, prețuluĭ. Legea maximuluĭ, legea care fixează taxa maximă care se poate încasa. – Ca adv. se întrebuințează latinu maximum, [n. d. máximus], cel mult: o temperatură de máximum 8 grade deasupra luĭ zero, o pedeapsă de maximum zece anĭ. Se zice și ca s. n. fără pl. un máximum de pedeapsă. – Și maximal (germ. maximal-).

!maxim² s. n., pl. maxime (~ de temperatură) / maximuri (~ de pedeapsă)

maxim² s. n., pl. maximuri

maxim s. n., pl. maximuri

maxim (subst.)

maxim.

MAXIM s. v. maximum.

MAXIM s. maximum. (~ unei valori.)

Maxim ≠ minim, minimum

a-și lua maxim expr. (adol.) a se supăra, a se enerva.

MAXIM¹ s.n. (Rar) 1. Maximum (2). Apoi urmă a face pași mari prin casă și a trage adine din țigară, ca și cum maximul acesta de fum ar fi putut reduce firea sa la minimum de supărare. ZAMFIRESCU, V. Ț. 19. 2. Maximum (1). Maximul asimilației și... al intensității vitale. PARHON, B. 109. Pl.: maximuri. – De la maximum, prin apropiere de maxim².

MAXIM², -Ă adj., s. f. 1. Adj. (În opoziție cu m i n i m) Care are cea mai mare dimensiune, durată, intensitate etc. ; foarte mare. Porni cu viteză maximă la Bujoreni să-și ia serviciul în primire. MIRONESCU, S. A. 113. M-a privit cu interes și mi-a zîmbit amical și, în caseta respectivă din catalog, s-a înscris o notă maximă. SADOVEANU, O. XVI, 459. Suprafețele însămînțate cu in și cînepă nu au atins încă limita maximă. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 26. Pentru. . . creșterea. . . productivității muncii se pune cu tărie sarcina folosirii maxime a tehnicii noi. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2 884. Fiecare leu cheltuit să ducă la creșterea maximă a producției. LUPTA DE CLASĂ, 1960, nr. 10, 17. Un înalt nivel al agriculturii înseamnă în primul rînd obținerea unei cantităti maxime de produse agricole. ib. 1961, nr. 11, 50. 2. S. f. S p e c. Cea mai mare valoare pe care o poate avea, într-un anumit interval, o funcție sau o cantitate variabilă. Minima [curbei vitezei de sedimentare] e între 23-25 ani, apoi crește progresiv cu vîrsta atingînd maxima între 61-80 ani. PARHON, B. 42. ♦ (Meteor.) Centru de înaltă presiune atmosferică; Unde sînt cei doi poli ai frigului, acolo avem două maxime sau mari apăsări ale aerului. MEHEDINȚI, G. F. 41. - Pl.: maximi, -e. -Din lat. maximus, fr. maxime, maxima.