MECANICĂ s. f. 1. Știință care studiază condițiile mișcării și ale repausului corpurilor considerînd masele și forțele lor. Am putut să-mi pun mai bine la punct cursul... studiind cărțile de mecanică teoretică și aplicată ale lui Nekrasov. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 6/2. Prin mecanică și prin chimie [secolul al XIX-lea] a transformat toate artele și măiestriile. GHICA, S. A. 27. Mecanică cerească = știința care se ocupă cu mișcarea corpurilor cerești, mai ales a planetelor, sateliților și cometelor. 2. (Uneori determinat prin «tehnic») Tehnica procedeelor în care intervin în special fenomene mecanice; mecanotehnica. Atelier de mecanică - atelier în care se construiesc și se repară mașini, piese etc. Ai văzut jos atelierul de mecanică și motorul care ți s-a părut mare ca un elefant. PAS, Z. I 291. ♦ Ocupația, îndeletnicirea, meseria mecanicului.

MECANICĂ s.f. 1. Știință care studiază condițiile mișcării și ale repausului corpurilor. ♦ Mecanică cerească = știință care studiază mișcarea aștrilor. 2. Tehnica procedeelor în care intervin în special fenomene mecanice; mecanotehnică. [Gen. -cii. / cf. fr. mécanique, cf. gr. mechane – mașină].

MECANICĂ f. 1) Ramură a fizicii care studiază mișcarea și echilibrul corpurilor sub acțiunea forțelor exercitate asupra lor. 2) Ramură a tehnicii care are ca obiect de studiu construirea și funcționarea mașinilor, îndeosebi a pieselor și mecanismelor care servesc la transmiterea mișcării. [G.-D. mecanicii] /<lat. mechanica, it. meccanica, germ. Mechanik

mecanică f. 1. partea matematicelor ce studiază legile mișcării și ale echilibrului precum și acțiunea mașinelor: mecanica coprinde dinamica și statica; 2. operă ce tratează despre această știință; 3. fig. dispozițiune naturală sau artificială a corpurilor.

MECANIC, -Ă, mecanici, -ce, s. f., s. m., adj. I. S. f. 1. Știință care studiază mișcarea sau echilibrul corpurilor sub acțiunea forțelor exercitate asupra lor; tehnica procedeelor în care intervin aceste fenomene; mecanotehnică. ◊ Mecanică cerească = ramură a astrologiei care studiază mișcarea corpurilor cerești sub acțiunea atracției universale. ♦ (Înv.) Mecanism, mașină. 2. Disciplină tehnică al cărei obiect îl constituie construcția și funcționarea mașinilor, îndeosebi a pieselor și a mecanismelor care servesc la transmiterea mișcării. 3. Tratat, manual de mecanică (I 1, 2). II. Adj. 1. Care aparține mecanicii (I), privitor la mecanică, de mecanică. 2. (Și adverbial) Care este pus în mișcare de o mașină sau de un mecanism; care se face cu ajutorul mașinilor sau al mecanismelor; mecanizat. 3. (Și adverbial) Care se realizează fără participarea conștiinței, a voinței; mașinal, automat. ♦ Care aplică o teză, o teorie, o dispoziție etc. fără a ține seama de specificul concret sau individual al situației, fenomenului, cazului respectiv; simplist, schematic, rigid, dogmatic. III. S. m. și f. Specialist în mecanică (I 1, 2). ♦ Persoană care efectuează operații de montaj, de reparare sau de întreținere a utilajelor, mașinilor și aparatelor. ♦ Persoană care supraveghează sau conduce un vehicul sau un motor, cu instalațiile anexe; mașinist. – Din (I) lat. mechanica, germ. Mechanik, fr. mécanique, (II) lat. mechanicus, fr. mécanique, (III) lat. mechanicus, germ. Mechaniker.

mecanic, ~ă [At: AMFILOHIE, G. F. 21^r/7 / S și: (înv) mechanic / V: (înv) maha~, ~nec, meha~, miha~, (înv) mihanicus, (reg) mehalnic / Pl: ~ici, ~ice / E: lat mechanicus, mechanica, it meccanico, meccanica, ger Mechaniker, Mechanika, fr mécanique, ngr μηϰανιϰή, ,μηϰανιϰός rs механика, механик] 1 sf Știință care studiază forțele motrice, legile echilibrului, mișcării corpurilor și mecanismelor. 2 sf Tehnică a procedeelor în care intervin în special forțele motrice, legile echilibrului, mișcării corpurilor și mecanismelor Si: mecano-tehnică. 3 sf (Îs) Atelier de ~ă Atelier în care se construiesc și se repară mașini, piese ale unui mecanism etc. 4 sf (Îs) ~â cerească Știință care se ocupă cu mișcarea corpurilor cerești, mai ales a planetelor, sateliților și cometelor. 5 sf Manual, tratat de mecanică (1). 6 sf (Înv) Mecanism. 7 sf (Înv) Mașină. 8 sf Ocupație, meserie a mecanicului (10). 9 sm (Înv) Specialist în mecanică (1). 10 sm Persoană care efectuează operații de montaj, de reparare sau de întreținere a utilajelor, a diverselor mașini și aparate. 11 sm Persoană care supraveghează funcționarea unei mașini pe care o conduce. 12 a Care aparține mecanicii (1). 13 a Referitor la mecanică (1). 14 a De mecanică (1). 15 a Care acționează asupra schimbării poziției corpurilor. 16 a (Îoc chimic) Fizic. 17 a Care este pus în mișcare de o mașină sau de un mecanism. 18 a Care se face cu ajutorul mașinilor sau al mecanismelor Si: mecanizat. 19-20 a, av (Care are loc) fără participarea conștiinței, a voinței, a inteligenței Si: automat, mașinal. 21 a (Înv; îs) Armonie ~ă Armonie imitativă.

mehalnic sm vz mecanic

mehanic, ~ă s, a vz mecanic

mihanic, ~ă s, a vz mecanic

mihanicus sm vz mecanic

MECANIC, -Ă, mecanici, -ce, subst., adj. I. S. f. 1. Știință care studiază mișcarea sau echilibrul corpurilor sub acțiunea forțelor exercitate asupra lor; tehnica procedeelor în care intervin aceste fenomene; mecanotehnică. ◊ Mecanică cerească = știință care se ocupă cu mișcarea corpurilor cerești sub acțiunea atracției universale. ♦ (Înv.) Mecanism, mașină. 2. Disciplină tehnică al cărei obiect îl constituie construcția și funcționarea mașinilor, îndeosebi a pieselor și a mecanismelor care servesc la transmiterea mișcării. 3. Tratat, manual de mecanică (I 1, 2). II. Adj. 1. Care aparține mecanicii (I), privitor la mecanică, de mecanică. 2. (Și adv.) Care este pus în mișcare de o mașină sau de un mecanism; care se face cu ajutorul mașinilor sau al mecanismelor; mecanizat. 3. (Și adv.) Care se realizează fără participarea conștiinței, a voinței; mașinal, automat. ♦ Care aplică o teză, o teorie, o dispoziție etc. fără a ține seama de specificul concret sau individual al situației, fenomenului, cazului respectiv; simplist, schematic, rigid, dogmatic. III. S. m. și f. Specialist în mecanică (I 1, 2). ♦ Persoană care efectuează operații de montaj, de reparare sau de întreținere a utilajelor, mașinilor și aparatelor. ♦ Persoană care supraveghează sau conduce un vehicul sau un motor, cu instalațiile anexe; mașinist. – Din (I) lat. mechanica, it. meccanica, germ. Mechanik, fr. mécanique, (II) lat. mechanicus, it. meccanico, fr. mécanique, (III) lat. mechanicus, germ. Mechaniker.

MECANIC, -Ă I. adj. 1. referitor la mecanică (III). 2. acționat de o mașină, de un mecanism. 3. (despre o acțiune, un gest; și adv.) făcut automat; mașinal. II. s. m. lucrător specialist în lucrări de mecanică, în reparații de mașini, de instalații etc. ◊ conducător al unei locomotive; motorist. III. s. f. 1. știință care studiază legile mișcării și ale repausului corpurilor. ♦ ă fluidelor = hidromecanică; ~ cerească = ramură a astronomiei care studiază mișcarea corpurilor cerești. 2. tehnica procedeelor în care intervin fenomene mecanice; mecanotehnică. 3. (fig.) combinație. (< fr. mécanique, it. mecanico, germ. Mechenik/er/, lat. mecanicus, germ. Mechenik/er/)

mecanică s. f., g.-d. art. mecanicii

mecanică s. f., g.-d. art. mecanicii

mecanică s. f., g.-d. art. mecanicii

mecanică, gen. mecanicii

MECANICĂ s. v. mașinărie, mecanism.

MECANICĂ s. 1. mecanotehnică. 2. (FIZ.) mecanică cuantică = mecanică ondulatorie; mecanică ondulatorie = mecanică cuantică.

mecanică s. v. MAȘINĂRIE. MECANISM.

MECANICĂ s. 1. mecanotehnică. 2. (FIZ.) mecanică cuantică = mecanică ondulatorie; mecanică ondulatorie = mecanică cuantică.