mențiune sf [At: ROM. LIT. 84'/41 / V: (înv) menție / P: ~ți-a~ / Pl: ~ni / E: fr mention, lat mentio, -onis] 1 Semnalare. 2 (Ccr) Notă succintă în care se dau informații în legătură cu un eveniment, o persoană, o situație etc. Vz însemnare. 3 Specificare. 4 Distincție onorifică, mai mică decât premiul, acordată elevilor merituoși, concurenților la o competiție etc.

MENȚIUNE, mențiuni, s. f. 1. Menționare, relatare (în scris sau oral), semnalare; indicație specială pentru a scoate ceva în evidență; specificare, precizare. 2. Distincție care constă în citarea elogioasă a cuiva, în urma succesului obținut la un concurs, un examen etc. – Variantă: (învechit) menție (NEGRUZZI, S. I 304) s. f.

MENȚIUNE s.f. 1. Menționare, semnalare; indicație specială, specificare. 2. Distincție care constă în citarea cu elogii a cuiva în urma unui concurs. [Pron. -ți-u-. / cf. fr. mention, lat. mentio].

MENȚIUNE s. f. 1. menționare; specificare, precizare. 2. distincție constând în citarea cu elogii a cuiva în urma unui concurs. (< fr. mention, lat. mentio)

MENȚIUNE ~i f. 1) Aducere la cunoștință; menționare; semnalare. 2) Indicație necesară. 3) Apreciere elogioasă pentru anumite merite. * Diplomă cu ~ diplomă specială înmânată studenților eminenți. 4) Distincție onorifică, mai mică decât premiul, acordată unor elevi, unor participanți la o competiție etc. [Sil. -ți-u-] /<fr. mention, lat. mentio, ~onis

mențiune f. mărturie făcută prin graiu sau prin scris: a face mențiunea unui fapt; mențiune onorabilă, distincțiune acordată întrún concurs după premiul și accesitul.

*mențiúne f. (lat. méntio, -ónis, rudă cu minte și amintesc). Acțiunea de a aminti, de a semnala, de a cita: a face mențiunea unuĭ fapt. Mențiune onorabilă, într’un concurs, distincțiune acordată după premiile cele dintîĭ.

menție sf vz mențiune

MENȚIE s. f. v. mențiune.

mențiune (desp. -ți-u-) s. f., g.-d. art. mențiunii; pl. mențiuni

mențiune (-ți-u-) s. f., g.-d. art. mențiunii; pl. mențiuni

mențiune s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. mențiunii; pl. mențiuni

MENȚIUNE s. 1. v. semnalare. 2. v. însemnare. 3. v. indicație.

MENȚIUNE s. 1. amintire, citare, indicare, menționare, pomenire, semnalare, (rar) semnalizare. (~ unui fapt semnificativ.) 2. (concr.) consemnare, însemnare, notație, notă, (înv.) izvod, semn. (O ~ răzleață pe marginea unui manuscris.) 3. (concr.) indicație, însemnare, notă, notificare, notificație, observație, precizare, specificare, specificație. (Poartă următoarea ~...)

MENȚIUNE s. f. 1. Semnalare, menționare, pomenire ; (concretizat) notă (succintă) în care se dau informații în legătură cu un eveniment, o persoană, o situație etc., însemnare. Cea mai mare parte din istoricii timpului de atunce fac menție de. . . revoluție. ROM. LIT. 84¹/41. În privința grecilor, nota contelui Meselrod nu făcea nici cea mai mică mențiune. GHICA, S. 133, cf. PONTRRIANT, D. Oare din această unică mențiune izolată se putea induce grecismul cuvîntului? HASDEU, I. C. I, 44, cf. COSTINESCU, DDRF. Această mențiune a diacilor mici arată că exista și o altă categorie de diaci, mai mari. BUL. COM. IST. V, 96. Prima mențiune despre acest dregător se întîlnește în documentul din 11 februarie 1401. ib. 114. Ultima mențiune, indirectă, despre ei, în analele islandeze datează din 1347. SCÎNTEIA, 1 965, nr. 6678. ♦ Indicație, specificare. Cronicarul a ținut să le transmită posterității, cu mențiunea expresă că le-a văzut în capitala imperiului. BUL. COM. IST. II, 27. Nu vom face deci o mențiune specială pentru acest fenomen. RALEA, S. T. II, 29. Bochenski socotește că „Crysippos merită o mențiune speciala”. JOJA, S. L. 95. 2. Distincție onorifică (mai mică decît premiul) acordată elevilor meritoși, concurenților la o competiție etc. Fie aceasta o menție onorabilă din partea cîrmuireI. NEGRUZZI, S. I, 304, cf. ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Mențiuni de interpretare. CONTEMP. 1965, nr. 973, 5/1. – Pronunțat: -ți-u-. – Pl.: mențiuni. – Și: (învechit) ménție s.f. – Din fr. mention, lat. mentio, -onis.

MÉNȚIE s. f. v. mențiune.