MESTECA, mestec, vb. I. Tranz. 1. A agita o substanță (de obicei într-un lichid) pentru a obține o pastă omogenă. V. amesteca. Vorbisem cu el sora, îmi mestecase voinicește mămăliga... și peste noapte boala a cuprins cu ghearele-i de fier. SADOVEANU, O. VIII 31. Chiar atunci luase ceaunul de pe foc, să mestece mămăliga. CREANGĂ, P. 147. ♦ A face să se dizolve, să se amestece o substanță învîrtind lichidul pentru a obține o soluție uniformă. Ți-a mestecat ea zahărul cu lingurița și te-a îmbiat. PAS, Z. I 69. 2. A amesteca. D. Cristodor... mestecă cîteva cărți [de joc]. DELAVRANCEA, S. 124. Cînd bătea vîntul turbat, Cu zăpadă mestecat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 511. ◊ Fig. O eroi!... vă citează toți nerozii Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii. EMINESCU, O. I 149. (Refl.) Sus, mai sus că s-or urca, Cu norii s-or mesteca. TEODORESCU, P. P. 39.

A MESTECA mestec tranz. 1) (alimente) A sfărâma cu dinții (în gură), înmuind cu salivă (pentru a înlesni înghițirea și digerarea). 2) A învârti în gură cu limba. ~ gumă. 3) (mai ales alimente) A mișca (cu o lingură) pentru a obține o masă omogenă sau pentru a nu se arde la foc. 4) fig. (mai ales acțiuni reprobabile) A pune la cale; a organiza pe ascuns; a urzi; a țese; a unelti; a coace. /<lat. masticare

mestica v vz mesteca¹

AMESTECA (-ec) I. vb. tr. 1 A pune două, ori mai multe lucruri la un loc pentru a schimba însușirile lor sau a scoate ceva nou din ele: a amestecat vin cu rachiu ¶ 2 A pune ceva într’un lichid și a-l mișca ușor ca să se topească: amestecă mai bine zahărul în apă ¶ 3 A face pe cineva să ia parte la ceva ce nu e potrivit cu firea, cu demnitatea lui: l-a amestecat și pe el în această afacere necinstită ¶ 4 A pune lucruri de același fel în alt șir, a schimba felul cum sînt așezate: ia lopata și amestecă puțin nisipul ¶ 5 ~ cu pămîntul, a face una cu pămîntul: curțile Domnului Gheorghe Ștefan... au bătut vijeliile vremii și le-au amestecat cu pămîntul (VLAH.) ¶ 6 A încurca; proverb: ~ vorba ca făcălețul mămăliga (ZNN.), a bîlbîi, a vorbi fără șir ¶ 7 ‡A vorbi de rău pe cineva, a intriga contra lui, a-l denunța: s’au făgăduit că nu-l va amesteca la Poartă pre Dimitrașco-Vodă (NEC.). II. vb. refl. 1 A se schimba firea unui lucru prin contopirea de elemente deosebite: nu este rasă, nu este popor, care să nu se amestece cu altele ¶ 2 A lua parte Ia ceva, mai ales fără nici un rost, fără a fi chemat: la început eu nu mă prea amestecam, le lăsam pe ele să aleagă și să hotărască (VLAH.); nu mă bag, nu mă amestec (ISP.); proverb: se amestecă unde nu-i fierbe oala; proverb: se amestecă ca mărarul (sau ca pătrunjelul, cimbrul) în bucate; proverb: cine se amestecă în tărîțe, îl mănîncă porcii ¶ 3 A se pierde, a dispărea printre alții: s’a amestecat în mulțime ¶ 4 ‡A avea legături cu cineva, a veni în atingere cu cineva: cu prieten mînios nu te amesteca (BIBL.) ¶ 5 ‡A avea pretenții la ceva: să fie și de la noi slugilor noastre acela sat dereaptă ocină și alt nime să nu să ameastece (HASD.) ¶ 6 ‡A-și pierde mintea: la grijă era și toată tabăra leșească, așa se amestecasă de rău Leașii (M.-COST.) (👉 MESTECA¹) [lat. *ammĭxtĭcare < mixtus].<br />

2) méstec, a -á v. tr. (lat. mixtico, mixticare, d. mixtus, mixt; it. misticare, a amesteca. D. lat. *mĭsculare, din miscére, mixtum, vine it. mescolare, fr. mêler, sp. mezclar. V. amestec). Amestec, agit ceva cu lingura (cu lopata, cu bățu, cu mîna): a mesteca ceaĭu în pahar.

mesteca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. mestec, 2 sg. mesteci, 3 mestecă; conj. prez. 1 sg. să mestec, 3 să mestece corectat(ă)

mesteca (a ~) vb., ind. prez. 3 mestecă

mesteca vb., ind. prez. 1 sg. mestec, 3 sg. și pl. mestecă

mesteca

MESTECA vb. a amesteca, (pop.) a dumica. (A ~ un aliment în gură.)

MESTECA vb. a amesteca, (pop.) a dumica. (A ~ guma de mestecat.)

mesteca (mestec, at), vb. – A amesteca. Lat. *mixticāre (Pușcariu 1063; Candrea-Dens., 1085; Iordan, Dift., 123; REW 5398a), cf. alb. meštekuem, it. mestare, abruz. (am)misteka, cf. amesteca. – Der. mestecător, adj. (înv., răsculat; care amestecă); mestecător, s. n. (bătător, mai); mestec, s. n. (înv., amestec); mestecătură, s. f. (amestec, dezordine); mestecuș, s. n. (bătător; băț pentru a amesteca porumbul fiert); mestecău, s. n. (Trans., făcăleț; Arg., gură, plisc).

MESTECA¹ vb. I. Tranz. 1. A sfărîma un aliment cu dinții și a-l amesteca în gură (spre a-l înghiți). Și rădăcinile lemnelor mesteca, de foame mare. BIBLIA (1 688), ap. TDRG, cf. LB. Mestecând odinioară Nastratin Hogea mastic. PANN, H. 7/2. De leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. CREANGĂ, P. 329, cf. DELAVRANCEA, S. 51. Într-un colț, o călătoare cu haina săracă și neagră mesteca în silă un corn. C. PETRESCU, S. 150, cf. BACOVIA, O. 238. Mestecă un dumicat de pîine în gură. STANCU, R. A. III, 234. Frig hartanuri de carne. . . , mestecă pîne, albă ca pînzele cucoanei Lupului. CAMILAR, N. I, 312. ◊ Dă-mi, Doamne, o pară în gură; daca mi-o dai, mi-o și mestecă, se zice despre un om leneș. Cf. ZANNE, P. VI, 548. (F i g.) Batoza duduie la arie. . . cînd are de mestecat snopi plini. CAMILAR N I 312. ◊ Absol. Începu să mestece grăbit și prost, căci nu avea decît vreo două-trei măsele. CAMIL PETRESCU, O. III, 240. Și a mînca încâ-i greu, că, dacă nu-i mesteca, te frigi, se spune despre un om leneș. Cf. ȘEZ. I, 219. Mestică cît poți înghiți (= nu fi lacom). Cf. ZANNE, P. III, 662, 583, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ A învîrti ceva (cu limba) în gură. Calul lui Ștefâniță Vodă. . . mestecă spuma amestecată cu sînge. GHEREA, ST. CR. III, 359. Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu. COȘBUC, B. 101. ◊ F i g. Numai ea nu rîdea, ci își mesteca ciuda în vîrful buzelor. BASSARABESCU, S. N. 164. Mi-am culcat capul pe lutul străbun Alăturea cu alții Ce mestecă prin somn cuvinte fără sens. BENIUC, V. 27. 2. F i g. A pune la cale; a pregăti, a plănui. Diaconescu zîmbește caracteristic: se vede bine că mestecă-n sine o replică zdrobitoare. CARAGIALE, O. II, 57. - Prez. ind.: méstec. – Și: (popular) mesticá vb. I. – Lat. masticare.

MESTICÁ vb. I v. mesteca¹.