miasmă sf [At: POV. HOL. 5²/12 / V: (rar) miasm sn, miazmă / P: mi-as~ / Pl: ~me / E: fr miasme] 1 (Mpl) Emanație rău mirositoare Si: duhoare, exalație, putoare. 2 (Iuz) Microorganism provenit mai ales din descompunerea substanțelor animale sau vegetale din bălți. 3 Agent al unor boli infecțioase. 4 Boală cauzată de agenți patogeni.

MIASMĂ, miasme, s. f. Emanație rău mirositoare, provenită din descompunerea corpurilor organice; putoare, duhoare. Putreziciunile bălții împrăștiau în aerul nopții miasme înțepătoare. SADOVEANU, O. VI 12. ♦ Miros rău. Răsuflarea vîntului venea însă arzătoare, tîrînd miasmele gazelor de benzină. C. PETRESCU, A. 362. – Pronunțat: mi-as-.

MIASMĂ s.f. Emanație nesănătoasă, miros urît provenit din materii organice în descompunere; duhoare. [Pron. -mi-as-. / < fr. miasme, cf. gr. miasma – murdărie, pată].

MIASMĂ s. f. emanație urât mirositoare; duhoare. (< fr. miasme, gr. miasma)

MIASMĂ ~e f. livr. Miros neplăcut; emanație rău mirositoare; duhoare; putoare. [Sil. mi-as-] /<fr. miasme

miasmă f. 1. emanațiune contagioasă; 2. exalațiune de putrezime.

miasm sn vz miasmă

miazmă sf vz miasmă

*miázmă f., pl. e (vgr. miasma, d. miaino, spurc. V. amiant). Emanațiune vătămătoare din mocirle saŭ din mortăcĭunĭ.

miasmă (desp. mi-as-) s. f., g.-d. art. miasmei; pl. miasme

miasmă (mi-as-) s. f., g.-d. art. miasmei; pl. miasme

miasmă s. f. (sil. mi-as-), g.-d. art. miasmei; pl. miasme

miasmă (i-a)

miasmă, -me.

MIASMĂ s. v. putoare.

MIASMĂ s. duhoare, infecție, împuțiciune, putoare, (livr.) fetiditate, (înv.) duh, smreduire. (Simțea o ~ insuportabilă.)

Miasmă ≠ aromă, balsam

Miazmă ≠ aromă, balzam, mireasmă, parfum

miasmă (miasme), s. f. – Duhoare. Fr. miasme. – Der. miasmatic, adj., din fr. miasmatique; înmiasma, vb. (a răspîndi mirosuri urîte).

MIASMĂ s. f. (Mai ales la pl.) Emanație rău mirositoare, duhoare, putoare, exalație ; (ieșit din uz) microorganism provenit mai ales din descompunerea substanțelor animale sau vegetale din bălți, agent al unor boli infecțioase; boală (cauzată de agenți patogeni). Se naște o deosebită miasmă otrăvitoare. POV. HOL. 5²/12. Spre nimicirea miazmei (smerduiri) să afumă vița cu un amestic făcut din pucioasă, . . . selitră și sare pisată, AR (1829), 11²/14. Miasma ciumei. ib. 163²/46. Miasme și epidemii grele. BOLLIAC, O. 247. Aerul era iute, infectat de miasme și omorîtor. FILIMON, O. I, 294. Miasmele pestilentifere din bălțile ce se afla în partea de jos a județului. IONESCU, P. 177. Unde mai sînt astăzi cele treisprezeci urbi ale Dobrogii. . . dintre cari unele, spulberate de miasmul maremelor, nu mai ființau nici chiar în epoca lui Pliniu? HASDEU, I. C. I, 224. Atmosfera e împuțită de miasme fetide. ALECSANDRI, ap. CADE. Miasmele sînt emanațiuni cari iasă din corpurile vegetale și animale, să răspîndesc în aer, putînd fi transportate la oarecari depărtări și producînd la cei ce le absorb diferite boale. BIANU, D. S. Singurul lucru cuminte ar fi să se scurgă acel rîuleț murdar . . . ale cărui ape. . . sînt, răstimp de nouă luni pe an, un izvor de miazme ucigătoare. .N A. BOGDAN, C. M. 86. Toate curțile . . . par una și aceeași, cu același miros greu, taninos, ce plutește în aer ca miasmele mortăciunilor. ARDELEANU, D. 10. Răbufni o vântoasă rece, nâpustindu-se asupra tîrgului încins de arșița amiezii, dospit în miasme. C. PETRESCU, R. 6, cf. id. C. V. 129. Putreziciunile bălții împrăștiau în aerul nopții miazme înțepătoare. SADOVEANU, O. II, 11. Un vînt abia simțit aducea miasmele ascuțite, calde ale mîlului. id. ib., 567. Pe străzile pe care astăzi treci, Nu mai străbat miazmele de ieri. V. ROM. decembrie 1 954, 147. ◊ F i g. Apără gustul publicului de miasmele producerilor artificiale. VLAHUȚĂ, O. A. 210. O viață fără miasme, de muncă dreaptă, de satisfacții cinstite. H. LOVINESCU, C. S. 87. - Pronunțat: mi-as-. - Pl.: miasme. – Și: (rar) miasm s. n., miazmă s. f. – Din fr. miasme.

MIÁSM s. n. v. miasmă.

MIÁZMĂ s. f. v. miasmă.