MINĂ² s. f. Expresie a feței; fizionomie, chip, înfățișare. ◊ Expr. A avea (o) mină bună (sau rea) = a arăta bine (sau rău), a părea sănătos (sau bolnav). – Din fr. mine.

mină² sf [At: FIS. 79/29 / Pl: ~ne / E: fr mine] 1 (Urmat de determinări care sugerează starea sufletească) Expresie a feței Si: chip, figură, fizionomie Vz înfățișare, aer. 2 (îe) A avea (o) ~ bună A arăta bine. 3 (Îae) A părea sănătos. 4 (Rar; îe) A face ~na de a... A arăta intenția de a ... 5 (Înv; îe) A face ~ne A se arăta supărat.

MINĂ², mine, s. f. Expresie a feței; fizionomie, chip, înfățișare. ◊ Expr. A avea (o) mină bună (sau rea) = a arăta bine (sau rău), a părea sănătos (sau bolnav). – Din fr. mine.

MINĂ², mine, s. f. Expresie a feței; fizionomie, chip; înfățișare. V. mimică. Fata încercă să-și facă o mină surîzătoare, dar lacrămile îi jucau încă în ochi. BART, E. 338. Acum, închipuiește-ți, de poți, mina călugărilor. NEGRUZZI, S. I 228. Expr. A avea mină bună (sau rea) = a arăta bine (sau rău); a părea sănătos (sau bolnav).

MINĂ² s.f. Înfățișare; expresie a feței; fizionomie. [< fr. mine].

MINĂ² s. f. expresie a feței; fizionomie. (< fr. mine)

MINĂ² ~e f. Expresie specifică a feței, care denotă o anumită stare de spirit sau o anumită atitudine. /<fr. mine

mină f. aparența exterioară, aerul feței: mină bună, tristă. (= fr. mine).

2) *mínă f., pl. e (fr. mine, poate d. bretonu min, cĭoc, bot). Aer, aparență, expresiune a fețeĭ: mină sănătoasă, veselă. A face mine, a te arăta supărat, a face mutre.

mină² (înfățișare) s. f., g.-d. art. minei

mină¹ (înfățișare) s. f., g.-d. art. minei

mină (loc subteran, fizionomie, monedă grecească) s. f., g.-d. art. minei; pl. mine

MINĂ s. v. fizionomie.

MINĂ s. aer, aspect, chip, expresie, față, figură, fizionomie, înfățișare, obraz, (înv. și pop.) boi, (reg.) săbaș, (înv.) schimă, vedere, (fam.) mutră. (Are o ~ mulțumită.)

mină (mine), s. f. – Sursă, filon, zăcămînt. Fr. mine. Este omonim cu mină, s. f. (aparență, aspect, prezență, față), din fr. mine. – Der. miner, s. m., din fr. mineur; mina, vb., din fr. miner.

Faire bonne mine à mauvais jeu (fr. „A face mină bună la un joc rău, adică: a ascunde adevărul”). Populara zicală exprimă atitudinea omului care, într-o situație neplăcută, își disimulează adevăratele sentimente: tristețea, plictiseala, aversiunea, nemulțumirea etc., arborînd în mod artificial, după împrejurare, o figură veselă, amabilă, satisfăcută… Madame Bovary, eroina lui Flaubert, în jocul dintre visurile ei romantice și aspectele amare ale realității, era deseori nevoită să facă bonne mine à mauvais jeu. „Fiecare surîs – cum scrie Flaubert – ascundea un căscat de plictiseală, fiecare bucurie un blestem, fiecare plăcere – dezgustul ei”. FOL.

MÍNĂ² s. f. (De obicei urmat de determinări care sugerează starea sufletească) Expresie a feței; fizionomie, chip, figură. V. î n f ă ț i ș a r e, a e r. Se arată . . . pudoarea (rușinea) și înfrînarea în mina sa (fața sa). FIS. 79/29/Acum închipuiește-ți, de poți, mina călugărilor. NEGRUZZI, S. I, 228. Mina mea, în sine cam mucalită. EMINESCU, P. 29. Stă pe jilț un om cu barbă și păr alb și gravă mină. I. NEGRUZZI, S. I, 149, cf. IV, 199, VI, 23. Fata încercă să-și facă o mină surîzătoare, dar lacrămile îi jucau încă în ochi. BART, E. 338. Apoi își șterse brusc ochii și luă o mină și mai dușmănoasă. CĂLINESCU, E. O. II, 48, cf. 220, 263. ◊ E x p r. A avea (o) mină bună (sau rea) = a arata bine (sau rau), a parea sănătos (sau bolnav). Era un om ce avea o mină în destul de bună pentru vîrsta lui. HELIADE, D. J. 27/4. (Rar) A face mina de a. . . = a arăta intenția de a. . . Pune piedici [vizitatorilor] cînd fac mina de a-și scutura pulberea încălțămintii. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 200. (Învechit) A face mine = a se arăta supărat. Cii mai mulți făcea mine. AR (1829), 248²/13. - Pl.: mine. – Din fr. mine.