mioriță sf [At: ALECSANDRI, T. I, 337 / P: mi-o~ / Pl: ~țe / E: mioară + -iță] 1-6 (Pop; șhp) Mioară (1-2, 4) (mică) Si: (nob) mioarcă¹ (1-6), (reg) miorea (1-6), miorică (1-6), (Trs) mioruță (1-6).

MIORIȚĂ, miorițe, s. f. Diminutiv al lui mioară. Dar cea mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace, Gura nu-i mai tace. ALECSANDRI, P. P. 1. – Pronunțat: mi-o-.

MIORIȚĂ ~e f. (diminutiv de la mioară) Oaie tânără. [G.-D. mioriței; Sil. mi-o-] /mioară + suf. ~iță

mioriță (desp. mi-o-) s. f., g.-d. art. mioriței; pl. miorițe

mioriță (mi-o-) s. f., g.-d. art. mioriței; pl. miorițe

mioriță s. f. (sil. mi-o-), g.-d. art. mioriței; pl. miorițe

MIORIȚĂ s. (ZOOL.) miorea. (~ laie.)

MIORIȚĂ s. (ZOOL.) miorea. (~ laie.)

mioriță, miorițe, s.f. – 1. Miorea. 2. (bot.) Viorea (Scilla bifolia L.); merișor (Borza, 1968: 157). – Din mioară (< mia) + suf. -iță (DEX, MDA).

mioriță, -e, s.f. – (bot.) Viorea (Scilla bifolia L.); merișor (Borza 1968: 157). – Din mior, mioară (< mia) + -iță.

mioriță, miorițe s. f. Diminutiv al lui mioară. 2. (Sg. art.) Animal oracular din mitologia românească, prezent mai ales în balade, care denunță unui cioban complotul urzit împotriva sa de alți ciobani; oaia năzdrăvană. – Din mioară + suf. -iță.

MIORIȚA, baladă populară românească din ciclul pastoral având ca primă etapă în geneza ei o colindă transilvăneană ce cuprindea numai elementul justițiar. Ulterior, în mediul folcloric moldovenesc, balada s-a îmbogățit cu episodul „oii năzdrăvane”, apoi cu cel al „maicii bătrâne”, ultima etapă în procesul de închegare a temei fiind introducerea motivului „moarte-însurătoare”. Se consideră că nucleul baladei a fost conceput în sec. 16, motivul mioritic avându-și originea în relațiile păstorești de transhumanță. Pornind de la concepția străveche potrivit căreia viața după moarte este, în fapt, o continuare a celei terestre, M. afirmă dragostea eroului față de existența pământeană și față de propria-i îndeletnicire. Prin profunzimea gândirii poetice, prin desăvârșita cizelare artistică, M. constituie una din capodoperele reprezentative ale folclorului românesc. Prima variantă a M. a fost publicată de V. Alecsandri în 1850.

mioriță, miorițe s. f. (er., dim.) vulvă.

MIORÍȚĂ s. f. Diminutiv hipocoristic al lui m i o a r ă (1); miorea, (regional) mioruță. Duduca-i blîndă ca o mioriță. . . Nu zice nimicâ. ALECSANDRI, T. I, 337. Dar cea mioriță Cu lînă plâviță De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1, cf. com. MARIAN, PAMFILE, C. Ț. 79. Da miorița dzin gură-m grăia. DENSUSIANU, Ț. H. 189, cf. ALR I 1776/5. - Pronunțat: mi-o-. – Pl.: miorițe. – Mioară + suf. -iță.

MIORIȚĂ s. f. (Prin vestul Transilv.) Mioriță. Cf. A I 26, 35. – Pronunțat: mi-o-. – Pl.: mioruțe. – Mioară -f suf. -uță.