MIRĂ, mire, s. f. 1. Riglă gradată utilizată în topografie la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor. 2. Cătare (la armă). 3. Imagine-tip transmisă pe ecranul televizoarelor pentru reglarea imaginii acestora. – Din fr. mire.

miră¹ sf [At: PONI, F. 53 / Pl: ~re / E: ngr μοῖρα, fr mire] 1 (Îvr) Fiecare dintre semnele, de obicei linioară sau punct, de pe scara gradată a unui instrument de măsură. 2 Riglă special gradată, care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor. 3 Piesă metalică așezată la capătul țevii unei arme de foc, care servește la ochit Si: cătare. 4 (Îs) Punct de ~ Țintă spre care este îndreptată o armă de foc. 5 Imagine transmisă de stațiile de televiziune pentru verificarea calității imaginii.

miră² sf [At: CANTEMIR, IST. 139 / Pl: ~re / E: ns cf milă²] (Îvr; îs) ~ cerească Măsură de lungime egală cu 73 de mile pământești.

miră³ sf [At: PISCUPESCU, O. 301/21 / Pl: ~re / V: mirhă / E: ngr μύρρα] (Înv) Smirnă.

miră⁴ sf [At: ALRM I/II, h 359/93 / Pl: ~ri / E: mir⁶] (Reg) Mireasă (1).

MIRĂ, mire, s. f. 1. Riglă cu diviziuni speciale, care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor. 2. Cătare (la armă). 3. Imagine-tip transmisă pe ecranul televizoarelor pentru reglarea imaginii acestora. – Din fr. mire.

MIRĂ, mire, s. f. 1. Riglă cu diviziuni speciale, servind la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor și la operațiile de nivelment. 2. Mică piesă metalică așezată deasupra țevii unei arme de foc, care formează dispozitivul de ochire; cătare.

MIRĂ s.f. 1. Riglă cu diviziuni speciale care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau la măsurarea înălțimilor. ♦ Bucată de peliculă pe care sunt imprimate linii foarte fine și luminoase, încrucișîndu-se în toate sensurile, și care permite o stabilire precisă a clarității imaginii fotografice sub aparatul de mărit. 2. Cătare (la armă). 3. (Telev.) Imagine standardizată care servește la verificarea transmisiei; imagine de reglaj. [< fr. mire, cf. it. mira].

MIRĂ s. f. 1. riglă cu diviziuni speciale servind la măsurarea indirectă a distanțelor sau înălțimilor. ◊ bucată de peliculă pe care sunt imprimate linii foarte fine și luminoase, încrucișându-se în toate sensurile, și care permite o stabilire precisă a clarității imaginii fotografice sub aparatul de mărit. 2. cătare (la armă). 3. imagine-tip care servește la reglarea imaginii de televiziune. (< fr. mire)

MIRĂ ~e f. 1) Riglă gradată folosită în topografie. 2) Cătare la armă. 3) Imagine de reglaj (la televizor). /<fr. mire

miră f. 1. nasture la căpătâiul puștei și care servă a ochi: punct de miră; 2. jalon gradat și întrebuințat în operațiunile de nivelare (= fr. mire).

miră f. un fel de gumă mirositoare produsă de un arbore din Arabia [Gr. mod.].

1) *míră f. fără pl. (vgr. mýrra, lat. myrrha). Smirnă.

2) *míră f., pl. e (fr. mire, d. mirer, a privi; it. mira, d. mirare, a privi. V. mir 4). Cătare, cuĭu de la vîrfu țeviĭ uneĭ arme de foc și care servește la ochit. Jalon gradat p. nivelare. Punct de miră, punct de țintit.

mirhă sf vz miră³

miră s. f., g.-d. art. mirei; pl. mire

miră s. f., g.-d. art. mirei; pl. mire

miră s. f., g.-d. art. mirei; pl. mire

MIRĂ s. 1. v. cătare. 2. miră hidrometrică v. limnimetru. 3. (FIZ.) imagine de reglaj. (~ la TV.)

MIRĂ s. v. benzoe, mireasă, smirnă.

miră s. v. BENZOE. MIREASĂ. SMIRNĂ.

MIRĂ s. 1. cătare, (înv.) țel. (~ la o pușcă.) 2. (TEHN.) miră hidromeirică = limnimetru.

miră s.f. (înv.) gumă mirositoare produsă de un arbore din Arabia.

MATEI AL MIRELOR (c. 1550-1624, n. Pogoniani, Epir-Grecia), mitropolit, caligraf, miniaturist și istoric grec. Stabilit în Țara Românească (c. 1603/1605), unde a fost egumen al Mănăstirii Dealu până la moarte. Mitropolit onorific de Mira Lichiei (din 1605). A lăsat o serie de Evanghelii, în grecește, caligrafiate și împodobite de miniaturi. Lucrări: cronica rimată „Istoria celor petrecute în Țara Românească. Începând de la Șerban Voievod până la Gavriil Voievod”, „Sfaturi către Alexandru Iliaș”.

MÍRĂ¹ s. f. 1. (Învechit, rar) Fiecare dintre semnele (de obicei linioară sau punct) de pe scara gradată a unui instrument de măsură. Gradurile lungimei, care și mire, adecă părți să zic. GHEOGRAFIE, ap. URSU, T. Ș. 215. 2. Riglă special gradată, care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor. O miră, adică o linie verticală, împărțită în metri. PONI, F. 53, cf. ȘEZ. H, 187, DL, LTR². 3. Piesă metalică așezată la capătul țevii unei arme de foc, care servește la ochit; cătare. Cf. COSTINESCU, ȘĂINEANU, D. U., CADE. ◊ Punct de miră = țintă spre care este îndreptată o armă de foc; loc pe care îl ochește trăgătorul. Cf. CADE. 4. Imagine transmisă de stațiile de televiziune pentru verificarea calității imaginii. Cf. LTR². – Pl.: mire. – Din ngr. μοῖρα, fr. mire.

MIRĂ² s. f. (Învechit, rar, în sintagma) Miră cerească = măsură de lungime (egală cu „73 de mile pămîntești”). Fietecare miră cerească, cîte 73 de mile pământești. CANTEMIR, IST. 139. Apa în lungiș, cu cinci mire cerești decît Nilul mai scurtă, id. ib. 141. - Pl.: mire. – Cf. m i l ă².

MÍRĂ³ s. f. (Învechit) Smirnă. Cf. lb. Praf de clei de miră aleasă. PISCUPESCU, O. 301/21, cf. ȘĂINEANU, D. U., BIANU, D. S., CADE. - Și: mírhă s. f. LB, BARCIANU, ALEXI, W. – Din ngr. μύρρα.

MÍRĂ⁴ s. f. (Regional) Mireasă (I 1) (Arieșeni-Vașcău). ALRM I/II h 359/93. - Pl.: miri (ALR I/II h 257/93). – De la mir.