moștină¹ sf [At: (a. 1700) IORGA. S. D. XII, 219 / Pl: ~ne / E: cf moșteni] 1 (Îrg) Moștenire (1). 2 (Reg; îla) De ~ Originar din...

moștină² sf [At: CHEST. II, 73/401 / Pl: ~ne / E: cf mlaștină] (Trs) Loc foarte umed, cu multă apă.

moștină³ sf [At: DLR / Pl: ~ni / E: moaște + -ină] (Reg) 1 Moaște. 2 Epitet pentru un om care se preface bolnav, din lene.

MOȘTINĂ s. f. (Criș.) Zapis de moștenire. Să să scrie în moștina loru și uriculu lor. MISC. SEC. XVII, 28^v. Etimologie: moșteni. Cf. u r i c (2).

móștină f., pl. ĭ (vsl. *moščina, d. moča, baltă, močiti, a uda. V. mocirlă). Mold. (Fc.). Timp neguros și ploĭos.

MOȘTINĂ s. v. moaște, moștenire, mumie, patrimoniu, succesiune.

moștină s. v. MOAȘTE. MOȘTENIRE. MUMIE. PATRIMONIU. SUCCESIUNE.

moștină¹, s.f. (reg.) 1. timp ploios, neguros. 2. loc umed.

MOȘTINĂ¹ s. f. 1. (Învechit și regional) Moștenire (1). Î-l dau de veche moștin[ă], nime să nu-l poate scoate (a. 1700). IORGA, S, D. XII, 219, cf. LEXIC REG. 49. 2. (Regional; în l o c. a d j.) De moștină = de baștină, băștinaș, originar (din. . . ). Îi de moștină di aici. ALR I 444/842, cf. 444/510. – Pl.: moștine. $Cf. m o ș t e n i¹.

MOȘTINĂ² s. f. (Prin Transilv.) Loc foarte umed, cu multă apă. CHEST. II 73/401, cf. IV 63/66 a. – Pl.: moștine. Cf. m l a ș t i n ă.

MÓȘTINĂ³ s. f. (Regional) Moaște (2). S-o făcut ca o moștină, saracu di dînsu. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ Epitet pentru un om care se preface greu bolnav, din lene. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. – Pl.: moștini. – Moaște + suf. -ină.