MONOCORD, -Ă, monocorzi, -de, adj., (2) monocorduri, s. n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singură coardă; care vibrează într-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S. n. Străvechi instrument muzical cu o singură coardă. [Pl. și: (2) monocorde] – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.

monocord, ~ă [At: COSTINESCU / Pl: ~orzi, ~e / E: fr monocorde, lat monochordum, ger Monochord] 1 sn Instrument muzical cu o singură coardă, întinsă pe un corp de susținere și de rezonanță. 2 a (Fig; d. opere literare, artistice etc.) Monoton (3).

MONOCORD, -Ă, monocorde, adj., s. n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singură coardă; care vibrează într-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S. n. Străvechi instrument muzical cu o singură coardă. [Pl. și: (2) monocorduri] – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.

MONOCORD, -Ă, monocorde, adj. f. și n. (Despre instrumente muzicale) Care are o singură coardă; fig. care vibrează într-un singur fel, într-un singur ton.

MONOCORD, -Ă adj. (Despre instrumente muzicale) Cu o singură coardă. ♦ (Fig.) Monoton, uniform, inexpresiv. // s.n. Instrument cu o singură coardă, folosit pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente. [< fr. monocorde, cf. gr. monos – unic, chorde – coardă].

MONOCORD, -Ă I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singură coardă. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singură coardă, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)

MONOCORD ~dă (~zi, ~de) 1) (despre instrumente muzicale) Care are o singură coardă. 2) fig. Care se caracterizează prin lipsă de variație; monoton. /<fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord

monocord¹ adj. m., pl. monocorzi; f. monocordă, pl. monocorde

!monocord¹ adj. m., pl. monocorzi; f. monocordă, pl. monocorde

monocord adj. n., f. monocordă; pl. n. și f. monocorde

MONOCORD adj., s. (MUZ.) 1. adj. unicord. (Instrument ~.) 2. s. canon. (Vechiul instrument numit ~.)

MONOCORD adj. v. inexpresiv, monoton, neexpresiv, uniform.

monocord adj. v. INEXPRESIV. MONOTON. NEEXPRESIV. UNIFORM.

MONOCORD adj. (MUZ.) unicord. (Instrument ~.)

MONOCÓRD, -Ă subst., adj. 1. Subst. Instrument muzical cu o singură coardă (întinsă pe un corp de susținere și de rezonanță). Cf. COSTINESCU, BARCIANU, DER. 2. Adj. F i g. (Despre opere literare, artistice etc.) Monoton, uniform, inexpresiv. Lira sa, de altfel, nu este monocordă. CONTEMP. 1949, nr. 120, 4/1. O apreciere grăbită a volumului ar putea duce la concluzia unei cîntări monocorde. ib. 1955, nr. 460, 3/3. Paroxismul, ca și atitudinea categorică, este monocord și se pretează greu la variație și nuanțare. ib. 1957, nr. 553, 4/6, cf. V. ROM. martie 1957, 144. – Pl.: monocorzi, -de. – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.