MORFOLOGIE s. f. 1. Știință care studiază forma și structura organismelor plantelor și animalelor la nivel macroscopic sau microscopic. 2. Parte a structurii gramaticale constituită din totalitatea regulilor privitoare la formarea cuvintelor, la structura lor internă și la modificările lor formale în diferitele lor folosiri; parte a gramaticii care se ocupă cu studiul acestor reguli. – Din fr. morphologie.

morfologie sf [At: SĂVULESCU, M. U. I, 11 / Pl: ~ii / E: fr morphologie] 1 Complex de discipline ale științelor naturii care studiază forma exterioară și structura internă a organismelor plantelor și animalelor. 2 (Pex) Formă și structură a materiei organice. 3 (Rar) Parte a sociologiei care se ocupă cu studierea structurii și a alcătuirii societății umane. 4 Parte a structurii gramaticale care constă din totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor în diferitele lor utilizări. 5 Parte a gramaticii care se ocupă cu studiul acestor reguli.

MORFOLOGIE s. f. 1. Complex de discipline biologice care studiază forma exterioară și structura internă a organismelor plantelor și animalelor. 2. Parte a structurii gramaticale constituită din totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor în diferitele lor întrebuințări; parte a gramaticii care se ocupă cu studiul acestor reguli. – Din fr. morphologie.

MORFOLOGIE s. f. 1. Parte a biologiei care studiază forma exterioară și structura internă a organismelor plantelor și animalelor. Uredinalele... pun o serie de probleme interesante de morfologie, fiziologie și biologie. SĂVULESCU, M. U. I 11. 2. Parte a gramaticii care se ocupă cu studiul părților vorbirii și al flexiunii lor. Între ortografie și morfologie există o legătură strînsă. IORDAN, L. R. 227.

MORFOLOGIE s.f. 1. Disciplină care studiază forma organismelor vegetale și animale. ◊ Morfologia artei = studiu analitic al formei, al structurii unei opere de artă; morfologie terestră = geomorfologie. 2. Parte a gramaticii care studiază părțile de vorbire și flexiunea lor. [Gen. -iei. / < fr. morphologie, cf. gr. morphe – formă, logos – studiu].

MORFOLOGIE s. f. 1. știință care studiază forma și structura organismelor animale și vegetale. ♦ ~ a artei = studiu analitic al formei, al structurii unei opere de artă; ~ terestră = geomorfologie; ~ a solului = ramură a științei solului care studiază constituția profilurilor de sol. 2. parte a structurii gramaticale a unei limbi cuprinzând regulile de modificare a formei cuvintelor; parte a gramaticii care studiază aceste reguli. 3. formă, structură; aspect general. (< fr. morphologie)

MORFOLOGIE f. 1) Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul formei și structurii organismelor vii, cu legile apariției și dezvoltării lor. 2) Parte a gramaticii care se ocupă cu studiul regulilor de modificare a formei cuvintelor. /<fr. morphologie

morfologie f. 1. Gram. studiul părților de cuvânt; 2. studiul formei exterioare a ființelor vii: morfologie vegetală.

*morfologíe f. (vgr. morphé, formă, și -logie. V. a-morf). Șt. nat. Știința formelor materiiĭ: morfologie animală, vegetală, minerală. Gram. Știința formelor cuvintelor și a transformărilor lor istorice.

morfologie s. f., art. morfologia, g.-d. morfologii, art. morfologiei

morfologie s. f., art. morfologia, g.-d. morfologii, art. morfologiei

morfologie s. f., art. morfologia, g.-d. morfologii, art. morfologiei

MORFOLOGIE s. (GRAM.) (înv.) etimologie.

MORFOLOGIE s. (GRAM.) (înv.) etimologie.

MORFOLOGIE s. f. (< fr. morphologie, cf. gr. morphe „formă” + logos „studiu”): parte a structurii gramaticale a unei limbi, care organizează cuvintele în clase lexico-gramaticale cu trăsături distincte (părți de vorbire) și care le studiază formele, sensurile și funcțiile, precum și regulile de modificare a formelor acestora. ◊ ~ descriptivă (sincronică): m. care descrie structura morfologică a unei limbi într-un moment dat al dezvoltării ei. ◊ ~ istorică (diacronică): m. care studiază evoluția structurii morfologice a unei limbi și perspectivele de dezvoltare a acesteia. ◊ ~ comparativă: m. care studiază paralel evoluția structurii morfologice a două sau mai multe limbi (mai ales înrudite). ◊ ~ structuralistă: m. care studiază structura morfologică a unei limbi din perspectiva diferențelor și a opozițiilor care-i caracterizează componentele la un moment dat, structură concepută ca sistem, în care componentele se condiționează reciproc (v. și gramatică).

morfologia cristalelor, → habitus.

MORFO- „formă, configurație, structura”. ◊ gr. morphe „formă, aspect” > fr. morpho-, germ. id., engl. id., it. morfo- > rom. morfo-. □ ~cronologie (v. crono-, v. -logie₁), s. f., studiu al evoluției reliefului terestru în timp; ~fil (v. -fil₂), adj., în formă de frunză; ~filogeneză (v. filo-₂, v. -geneză), s. f., studiu al genezei variabilității morfologice în cursul filogeniei; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie₁), s. f., studiu al raportului dintre structura celulelor, a țesuturilor sau a organelor și funcțiile lor; ~gen (v. -gen₁), adj., care duce la modificarea formei sau structurii unui organism; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Proces de formare și dezvoltare a configurației morfologice a organismelor în cursul ontogeniei. 2. Proces de formare a profilului unui sol sub acțiunea factorilor naturali pedogenetici; ~genie (v. -genie₁), s. f., 1. Parte a geomorfologiei care se ocupă cu studiul originii formelor de relief. 2. Studiu al adaptărilor morfologice ale plantelor la condițiile mediului lor natural; ~gnozie (v. -gnozie), s. f., identificare, numai prin pipăire, a configurației obiectelor; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Ramură a geomorfologiei care se ocupă cu descrierea și clasificarea formelor de relief după aspectul lor exterior. 2. Descriere morfologică și histologică a organelor sau a organismelor; ~gramă (v. -gramă), s. f., grafic care reprezintă mărimi ale constituției corporale; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Disciplină care studiază forma și structura organismelor vegetale și animale. 2. Parte a gramaticii care studiază părțile de vorbire și flexiunea lor; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu măsurarea formei oricărui corp natural. 2. Parte a geomorfologiei care se ocupă cu măsurarea dimensiunilor formelor de relief și cu fragmentarea lor orizontală și verticală, în vederea stabilirii legilor lor spațiale; ~nomie (v. -nomie), s. f., totalitate a legilor de formare a caracterelor morfologice animale sau vegetale; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază forma și structurile diferitelor organe în stare patologică; ~plazie (v. -plazie), s. f., potențialitate morfogenetică a organismelor în curs de dezvoltare; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază corespondențele între caracterele morfologice și psihologice ale indivizilor; ~scopie (v. -scopie), s. f., studiu al aspectului exterior al granulelor care alcătuiesc formațiile geologice; ~tip (v. -tip), s. n., exemplar tipic al uneia dintre formele speciei polimorfe; ~tropie (v. -tropie), s. f., totalitatea modificărilor care intervin în forma și dimensiunile unei rețele cristaline, ca urmare a înlocuirii chimice a unei părți din particulele componente.

MORFOLOGÍE s. f. 1. Parte a biologiei care studiază formă și structura materiei organice; p. e x t. forma și structura materiei organice. Uredinalele, ciuperci microscopice. . . pun o serie de probleme interesante de morfologie. SĂVULESCU, M, U. I, 11. ♦ (Rar) Parte a sociologiei care se ocupă cu studierea structurii, a alcătuirii societății umane. Morfologia nu are nevoie de noțiunea de organism de care s-a slujit vechea școală organică. PETICĂ, O. 487. 2. Parte a structurii gramaticale care constă din totalitatea regulilor de modificare, a formei cuvintelor în diferitele lor întrebuințări; parte a gramaticii care se ocupă cu studiul acestor reguli. Exemplul simplu al lui „cald” arată, îndeajuns cît de adânc intrăm în domeniul morfologiei, al derivațiunii și al semanticei îndată ce încercăm să deslușim grupele în care se rînduiește materialul lingvistic. PUȘCARIU, L. R. I, 23. Între ortografie și morfologie există o legătură strînsâ. IORDAN, L. R. 217. Morfologia studiază și relațiile dintre cuvintele limbii din punctul de vedere al formării lor. SCL 1957, 134. Morfologia se schimbă mai greu decît sintaxa și foarte rar primește împrumuturi. GRAUR, I. L. 175. Anumite reguli de morfologie și sintaxă. MACREA, F. 18. – Din fr. morphologie.