moțoc [At: GANE, N. II, 16 / V: mocioc, ~og / Pl: ~oace, ~uri / E: moț¹ + -oc] (Reg) 1 sn Coc. 2 av (D. păr) în formă de coc. 3 sn Moț¹ (1). 4 sn (îf mocioc) Măciulie (1). 5 sn Neastâmpăr. 6 sn Nărav. 7 sn (Îe) A căuta (cuiva) ~ (sau ~uri) A căuta cuiva motiv de ceartă. 8 sn (Îae) A încerca să învinuiască pe cineva.

MOȚOC, moțoace, s. n. (Regional) Păr adunat și legat în vîrful capului; coc. Primarele cu cojoc, Primărița cu moțoc Judecă ciocoii foc. MARIAN, S. 177. Îi prinde apoi cozile moțoc. SEVASTOS, N. 236.

MOȚOC, moțoace, s. n. (Reg.) Păr adunat și legat în vîrful capului; coc. – Din moț¹ + suf. -oc.

MOȚOC ~oace n. reg. Pieptănătură femeiască cu părul răsucit sau împletit și strâns la ceafă ori în creștet. /moț + suf. ~oc

moțoc n. moț mare: cu un moțoc d’asupra capului. ║ adv. vulvoiu: i-a făcut părul moțoc.

moțóc n., pl. oace (dim. d. moț). Moț care atîrnă. Motîlcă, mototol, ghem. Mold. Coc, concĭ. Munt. est. A-țĭ abate (saŭ a-țĭ veni) moțocu, a-țĭ veni gust de ceartă. V. bîzdîc.

mocioc² sn vz moțoc

moțog sn vz moțoc

moțoc s. n., pl. moțoace

moțoc, -țoace.

MOȚOC s. v. coc, moț.

moțoc s. v. COC. MOȚ.

moțoc, moțoace, s.n. (reg.) 1. moț care atârnă. 2. coc, conci. 3. harțag, neastâmpăr. 4. măciulie.

MOȚOC, Mircea D. (1916-2006, n. Dăești, jud. Vâlcea), agronom român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Lucrări privind relațiile dintre eroziune și factorii care o provoacă; cercetări privind metodele de conservare a solului („Contribuții la stabilirea epocii critice de eroziune pentru Câmpia Transilvaniei”, „Eroziunea solurilor și problemele privind combaterea ei”).

MOȚOC, Ion (?-1564), boier moldovean. Mare vornic. L-a ajutat pe Alexandru Lăpușneanul să obțină scaunul Moldovei în 1552, dar l-a trădat, în 1561, trecând de partea lui Despot-Vodă, pe care însă l-a părăsit în favoarea lui Ștefan Tomșa. În 1564, la revenirea lui Lăpușneanu, a fugit, în Polonia, unde a fost executat din ordinul turcilor.

MOȚOC s. n. (Regional) 1. Coc. Era un portret. . . care înfățișa o cucoană bătrînă cu zulufi dinainte, cu un moțoc deasupra capului. GANE, N. III, 16. Primarele cu cojoc, Primărița cu moțoc Judecă ciocoii foc. MARIAN, SA. 177. ♦ (Adverbial; despre păr) în formă de coc. Nuna. . . îi prinde apoi [miresei] cozile moțoc, de unde și vorba: „s-a pieptănat cu cozile motoc ca o mireasă”. SEVASTOS, N. 236. 2. Mot¹ (1). Un motoc de lînă. CHEST. V 157/75, cf. DR. IX, 434, ALR I/I h 9/100. 3. (În forma mocioc) Măciulie (I 1). Boatâ cu moŝoc. ALR II 3 926/36. 4. Neastîmpăr, harțag (PASCU, C. 181), nărav (ȘĂGHINESCU, V. 96, ALR I 1 110/508, 727). Lelița cu busuioc, I-i bărbatu cu moțoc Și îi dă inul pe foc. ȘEZ. IV, 238. ◊ F i g. Că moțoc șade la foc Învăluit în cojoc. DOINE, 156. ◊ E x p r. A căuta (cuiva) moțoc (sau moțocuri) = a căuta (cuiva) motiv de ceartă; a învinui (pe cineva). Cf. CV 1950, nr. 4, 44, ALR I 1 334/526, 552. – Pl.: moțoace (TDRG) și moțocuri (ALR I 1 334/526, 552). – Și: moțóg (ALR I 1 110/727), mocíóc s. n. – Moț¹ + suf. -oc.