mugur sm [At: CORESI, EV. 100 / V: ~e / Pl: ~i / E: cf alb mugull] 1 Organ complex al plantelor superioare, format din vârful vegetativ și din frunze tinere acoperite de frunzulițe solzoase. 2 (Reg; îe) A fi ca ~ul brumat A fi trist, posomorât. 3 (Fig) Copil. 4 (Fig) Urmaș. 5 (Reg) Boboc de floare. 6 (Pex) Floare de salcie, de papură, de alun. 7 (Pex) Mlădiță. 8 Extremitate rotunjită a anumitor organe sau părți ale corpului animalelor Vz vârf. 9 Excrescență mică, de natură patologică, formată pe unele organe. 10 Parte a pieptului dintre picioarele de dinainte, la vite, la cerb, la căprioară și la alte animale sălbatice.

MUGUR, muguri, s. m. 1. Organ complex al plantelor, învelit cu solzi acoperitori și conținînd în interior un ax, frunzulițe sau flori în formație, apărate de uscăciune și de ger. Mugurii de ieri, tari ca mărgăritarele, s-au desfăcut și-n locul fiecăruia joacă o creangă nouă, gingașă, cu frunzele diafane. ARGHEZI, P. T. 21. [Frunza] s-a desfăcut din mugur într-o dimineață caldă a începutului de primăvară. GÎRLEANU, L. 40. Mugurii pe creangă se văd îmbobocind. ALECSANDRI, O. 174. ◊ Fig. Marele preot înjunghia un berbecuț alb și creț, cu mugurii cornițelor abia rotunzite sub blana frunții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ♦ Fig. Copil, progenitură. Pe mama o măritase repede bunica.. vrusese să rămînă numai cu băiatul cel mic, singurul care-i era drag dintre mugurii ei. STANCU, D. 6. 2. Excrescență mică, de natură patologică, pe unele organe. Muguri laringieni. 3. Partea pieptului dintre picioarele de dinainte la vînat (cerb, căprioară, capră neagră) și la cornutele domestice. – Variantă: mugure s. m.

MUGUR ~i m. Organ al plantelor superioare din care se dezvoltă ramurile, frunzele sau florile. /cf. alb. mugull

múgur m. (alb. mugulĭ, mugur). Boboc din care se dezvoltă frunzele.

mugure sm vz mugur

mugurel sm [At: ȘEZ. XX, 119 / V: (reg) muhu~ / Pl: ~ei, (reg, sn) ~e / E: mugur + -el] 1-16 (Șhp) Muguraș (1-16). 17 (Reg) Motiv decorativ cu care se împodobesc fețele cojoacelor, ale pieptarelor etc. 18 (Reg) Parte mai curată, mai aleasă a făinii Vz lamură.

mugure m. prima desvoltare a plantelor spre a scoate flori, frunze: pomii sunt plini de muguri. [Albanez MUGULĬ].

mugur s. m., pl. muguri

mugur s. m., pl. muguri

mugur s. m., pl. muguri

mugur

mugure.

MUGUR s. v. ament.

MUGUR s. (BOT.) ochi, (prin Ban. și Transilv.) pup. (~ la vița de vie.)

MUGUR s. (BOT.) ochi, (prin Ban. și Transilv.) pup. (~ la vița de vie.)

mugur s. v. AMENT.

mugur (muguri), s. m. – Boboc. – Megl. mugur. Probabil de la muc, pl. mucuri, cu sing. reconstituit după pl. Semantismul se explică prin asemănarea mugurului cu fitilul de lumînare; pentru alterarea consonantismului, cf. stîng, vitreg. După Philippide, Principii, 49, direct din lat. *mūcŭlus. Pare mai puțin probabilă der. din dacă (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 294), din alb. mugulj (Philippide, II, 724; Tiktin; Rosetti, II, 119) sau dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 338). – Der. muguros, adj. (cu mulți muguri); mugura (var. înmuguri), vb. (a face muguri). Din rom. provin ngr. μοῦγϰρος (Meyer, Neugr. St., II, 76; Murnu, Lehnw., 32 și probabil cel din albaneză).

Mugur, George I. (1853-1889), compozitor, dirijor de coruri bisericești și prof. de muzică în București. A compus muzică instrumentală, vocală și corală (Imnele serviciului divin, 1885; heruvice și alte cântări religioase), precum și lucrări didactice.

MUGUR, Vlad (1927-2001, n. București), regizor român de teatru. Prof. univ. la București. Unul dintre promotorii mișcării de modernizare a teatrului românesc din anii ’60-’70. Spectacole de rezonanță europeană („Visul unei nopți de vară”, „Hamlet” de Shakespeare, „Mincinosul”, „Slugă la doi stăpâni” de Goldoni, „Caligula” de A. Camus, „Așa este (dacă vi se pare)” de L. Pirandello). Repertoriul clasic în viziuni scenice moderne, rafinamentul imagistic, performanțele actoricești, predilecția pentru mască și „teatru în teatru” sunt elemente de coeziune ale stilului ce-i poartă numele. În 1971 emigrează în străinătate, unde își continuă activitatea (a condus Teatrul din München, 1982-1987).

MUGUR s. m. 1. Organ complex al plantelor superioare, formaț din vîrful vegetativ și din frunze tinere acoperite de frunzulițe solzoase. Leamnele toate înlăuntru în mugur țin plodul ascuns. CORESI, EV. 100, cf. 107. Ia ochi, adică vîrfuri de mugur de plop. PISCUPESCU, O. 306/12. Inima sadului sau mugurul plăntei trebuie ferită ca să nu fie acoperită cu țărnă. IONESCU, C. 191/15. Cînd mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, POEZII, 241. Mugurii îmbobocesc. BOLINTINEANU, O. 113. Inima creștea de vederea mugurilor care începuseră a crăpa. SLAVICI, O. II, 30. Răsări. . . un smochin mare, cu roadele, unele în mugur, altele în floare. ISPIRESCU, L. 189, cf. CERNA, P., 12. Unele băbărese adună și muguri de prun. PAMFILE, CR. 6. Muguri au dat pe ram. BACOVIA, O. 189. Crăpau mugurii liliecilor și mirosea In aerul mahalalei a rod. SAHIA, N. 111. Cresc mugurii și-ncep a se deschide pe rînd. SADOVEANU, O. VI, 232. Mi-e dor de-o creangă înverzită, cu mugurii sparți, cu flori albe. V. ROM. mai 1954, Mugurii de ieri, tari ca mărgăritarele, s-au desfăcut și-n locul fiecăruia joacă o creangă nouă. ARGHEZI, P. T. 21, Cf. ALECSANDRI, P. P. 312. Cucul, pînă nu vede mugur, nu cîntă (= omul înțelept nu întreprinde nimic înainte de vreme). Cf. PANN, ap. DDRF, ROMÂNUL GLUMEț, 45, zanne, p. i, 445. (Cu sens colectiv) Mîncarea lui era mugur și miiare sălbatecă, tetraev. (1574), 203. Tot într-acelaș pom mugurul crepa, frunza se dezveliia. CANTEMIR, IST. 126. Aflînd . . . o mică peșteră lăcui într-însa, hrănindu-se cu mugurul copacilor. MINEIUL (1776), 18^v2/6, cf. ODOBESCU, S. III, 77. Măriuca, de cîteva săptămâni, își ținea văcuța numai pe mugur. AGÎRBICEANU, S. P. 33. La pădure mi-a plecat, Mugur verde-a scuturat Mieilor Și oilor. TEODORESCU, P. P. 204, cf. 271. Mănînc mugur păltinele Și cînt codrului cu jele. ȘEZ. I, 140, cf. IV, 22. ◊ F i g. Înnăbuși în tine mugurii oricăror altor prietenii și iubiri. CAMIL PETRESCU, U. N. 19. În inima ocnașului încolțea. . . cîte un mugur de sălbătăcie la fiecare zăngănit de carabină jandarmerească. POPA, V. 89. El îi mulțămi în gînd și-n suflet pentru aceste vorbe, ca și pentru toată fericirea pe care o bănuia că i-o pregătește, care de fapt se afla în el: muguri și flori care erau în sevă. SADOVEANU, O. IX, 12. Pe întreg întinsul patriei dragi, biruie mugurii vieții noi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 830. ◊ E x p r. (Regional) A fi ca mugurul brumat = a fi trist, posomorit. Cf. ZANNE, P. I, 219. ♦ F i g. Copil, progenitură, urmaș. [Bunica] vrusese să rămînă numai cu băiatul cel mic, singurul care-i era drag dintre mugurii ei. STANCU, D. 6. 2. (Regional) Boboc (de floare). ALR SN III h 660. ♦ P. e x t. Floare de salcie (ALR I 990/940), de papură (ib. 1 907/424), de alun (ib. 990/200, 251, 394).** P. e x t. Mlădiță (1). Cf. ALR I 971/302, 851. 3. Extremitate rotunjită a anumitor organe sau părți ale corpului animalelor. V. v î r f. Un berbecuț alb și creț, cu mugurii cornițelor abia rotunjite sub blana frunții. C. PETRESCU, R. DR. 56, cf. PARHON, B. 129. Muguru țiței. ALR II/I h 60/228. ♦ Excrescență mică, de natură patologică, formată pe unele organe. DM. 4. Parte a pieptului dintre picioarele de dinainte, la vitele cornute. DM. – Pl.: muguri. – Și: múgure s. m. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, ALR I 970. – Cf. alb. m u g u l l.