MUȘCA, mușc, vb. I. 1. Tranz. A-și înfige dinții în ceva și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊ Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) = a) a avea remușcări; b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. și tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Et. nec.

mușca [At: COD. VOR. 96/24 / V: (reg) ~șica, (înv) mucica / Pzi: mușc / E: nct] 1 vt (Fșa) A-și înfige colții în ceva Si: (reg) a încolți. 2 vt (Fșa) A apuca cu dinții sau cu ciocul și a strânge tare, sfâșiind. 3 vt (Fșa) A răni cu dinții. 4 vt (Îe) A-și ~ mâinile (sau degetele, pumnii etc.) A se căi amarnic de ceea ce a făcut. 5 vt (Îae) A se înfuria. 6 vt (Îe) A-și ~ buzele (sau limba) A-și stăpâni manifestarea unui sentiment puternic de bucurie, durere etc., strângând buzele sau limba între dinți. 7 vt (Îe) (Să) nu te muște șarpele de inimă Nu cumva să... 8 vt (Îe) A ~ pământul (sau țărâna) A cădea la pământ rănit sau mort. 9 vt (Îae; pex) A muri¹ (1). 10 vt A face mișcarea de a apuca cu dinții, fără a prinde ceva. 11 vta (D. animale, mai ales d. câini) A obișnui să atace cu dinții. 12 vi (D. pești) A apuca nada din undiță. 13 vt (Pex; d. insecte) A înțepa. 1 vt (îe) L-a ~t albina de limbă Se zice în glumă despre un om tăcut și prostănac sau despre un om beat. 15 vt (D. plantele urticante) A urzica. 16 vt (Reg; d. vin) A produce o senzație de înțepătură pe limbă Si: a pișca. 17 vt (Fig; d. căldură, frig, foame etc.) A provoca o senzație neplăcută, chinuitoare. 18 vrr (Fig; pop; d. culori) A nu se armoniza. 19 vt (Fig) A ataca cu vorbe răutăcioase Si: a înțepa. 20 vt (Fig; d. sentimente, porniri) A îndemna. 21 vi (Udp „din”, „în”). A apuca și a rupe cu dinții dintr-un aliment, pentru a mânca. 22 vi (Pan; d. lucruri) A desprinde o bucată, o porțiune din ceva Si: a smulge, a sfâșia. 23 vi (Pan; d. lucruri) A străpunge. 24 vi (Fig; d. sentimente) A chinui. 25 vt (Îe) A-l ~ pe cineva inima să... A fi cât p-aci să se lase ispitit.

MUȘCA, mușc, vb. I. 1. Tranz. A apuca cu dinții și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊ Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) = a) a se căi amarnic; b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. și tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Et. nec.

MUȘCA, mușc, vb. I. 1. Tranz. A apuca puternic cu dinții și a strînge (provocînd durere, rănind sau sfîșiind). Lăsați cîinii în pace, c-o să vă muște! REBREANU, R. II 30. O lovi după ceafă de era să-și muște limba. ISPIRESCU, L. 208. Cățelușa a mușcat-o de i-a rupt degetele. CREANGĂ, P. 294. ◊ Fig. Roțile [tractorului] se înfig în pămînt, nu în pietrele drumului pe care le mușcă. DUMITRIU, V. L. 111. Tîrnăcopul, pila, mîna mușcă stîncă cu-ndîrjire. MACEDONSKI, O. I 231. ◊ Expr. A-și mușca mîinile (sau degetele) = a se căi amarnic. Ai să-ți muști mîinile... și ai să te dai cu capul de toți pereții. CAMIL PETRESCU, U. N. 49. Își mușca fata acum degețelele... de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face. CREANGĂ, P. 294. A-și mușca buzele v. buză. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să. Tu cînd îi intra la pasere, să o iei, dar să nu care cumva să te muște de inimă să pui mîna pe cușcă. ȘEZ. IV 172. ◊ Absol. Cîinele cînd mușcă nu mai latră! REBREANU, R. II 73. Calu-i turbă, mușcă, sare Nechezind cu înfocare. ALECSANDRI, P. II 1. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și indicînd obiectul sau partea obiectului care se apucă) Mușcă-mă de vîrful degetului, să văz: dorm ori sînt deștept? CARAGIALE, O. III 69. Nevăstuica.. de multe ori mușcă vitele de picioare. ȘEZ. III 204. ♦ Fig. A pricinui durere, usturime; a înțepa. Simte sub tălpi iarna, cum îl mușcă prin încălțăminte. SAHIA, N. 91. ◊ Intranz. Frigul începe a mușca, măntăile coboară de pe poliți. SADOVEANU, O. VI 254. Arșița miezului înflăcărat al zilelor de iulie mușca cu dinți de foc pretutindeni. HOGAȘ, M. N. 172. 2. Intranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «din») A rupe cu dinții o bucată dintr-un aliment (pentru a mînca). Grigoriță mușcă din o felie de măr și sorbi foarte liniștit din paharul cu vin. HOGAȘ, DR. II 26. ◊ Fig. Al nostru-i pămîntul din care fierul va mușca. BENIUC, V. 111. Numai susurul Prahovei, numai detunătura unei stînci prăvălită din înălțimi, numai izbitura securilor care mușcau din tulpina mustoasă a copacilor, tulburau tihna locului. PAS, L. II 157. 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice.

A MUȘCA mușc 1. tranz. 1) A apuca cu dinții strângând (până la durere, rănire, învinețire, rupere etc.). * A-și ~ mâinile a regreta amarnic, considerându-se vinovat de ceva; a se căi. A-și ~ limba a regreta mult cele spuse anterior. ~ pământul (sau țărâna) a cădea la pământ rănit sau mort. 2) (despre unele animale, mai ales despre insecte) A înțepa producând o senzație dureroasă; a mânca; a ciupi; a pișca. M-a ~t un șarpe. 3) fig. (despre ger, soare etc.) A produce o senzație dureroasă; a pișca. 4) (o bucată dintr-un aliment) A rupe cu dinții pentru a mânca. 5) fig. A ataca răutăcios cu ironii sau cu vorbe; a înțepa; a înghimpa; a împunge. 2. intranz. (mai ales despre câini) A avea obiceiul de a ataca, rănind cu dinții. /Orig. nec.

mușcà v. 1. a apuca și a rupe cu dinții: câinele mușcă, a mușca din pâine; a-și mușca degetele (buzele), a se căi amarnic de ceva; 2. fig. a critica, a ataca cu vorba. [Vechiu-rom. mucicà, de origină necunoscută].

mucica v vz mușca

mușica v vz mușca

CÎINE PE CÎINE NU SE MUȘCĂ (pr.) = Corb la corb nu-și scoate ochii. Cei care sînt la fel se înțeleg între dînșii.

ȘARPELE PÎNĂ NU-L CALCI, NU TE MUȘCĂ (Pr.) = Dacă nu provoci pe cineva, nu te poate supăra cu nimic.

múcĭc, V. mușc.

mușc, a -á v. tr. (vrom. a mucĭca, it. dial. muccecare, moccecare, a mușca. – Mușc, muștĭ, și [sud] mușcĭ; să mușc, să muștĭ și [sud] să mușcĭ, să muște și [sud] să mușce). Apuc și taĭ saŭ rup saŭ (despre insecte) împung cu dințiĭ saŭ cu mandibulele: m’a mușcat un cîne de picĭor, am mușcat o bucățică dintr’un măr, m’a mușcat un painjin. Fig. Atac cu vorba, împung, pișc. A-țĭ mușca degetele (saŭ mînile), a te căi amar.

mușca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. mușc, 2 sg. muști, 3 mușcă; conj. prez. 1 sg. să mușc, 3 să muște

mușca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. mușc, 2 sg. muști, 3 mușcă; conj. prez. 3 să muște

mușca vb., ind. prez. 1 sg. mușc, 2 sg. muști, 3 sg. mușcă; conj. prez. 3 sg. și pl. muște

mușc, muști 2, muște 3 conj.

mușca (mușc, mușcat), vb. – A apuca cu dinții. – Var. înv. mucica. Mr. mîșcu, mușcu, mușcare, megl. mucicu, mucicari, istr. mucicu. Origine îndoielnică. Dacă se pornește de la forma înv. și dialectală mucicare, trebuie să se presupună un lat. *muticāre < mutῑre „a mormăi”, formații paralele lat. mussāre › *mussicāre › sp. amusgar (Corominas, I, 196; REW 5776a). Trecerea semantică de la „mormăi” la „mușca” se verifică și în ex. sp., deși numai pe jumătate, căci nu ajunge să exprime decît ideea de „a se pregăti de mușcat”. În general, este preferată pornirea de la un lat. *muccicāre, în loc de *mūccŭlare < mūccus (Candrea, Rom., XXXI, 313; Pușcariu 1136) sau din lat. mucceus încrucișat cu morsĭcāre (Pușcariu, Jb., XI, 61; REW 5767), cf. sicil. muttsikari, napol. muttsękare, abruz. muččęká. Der. mușcător, adj. (care mușcă; coroziv); mușcătură, s. f.; remușcare, s. f. (căință) format după fr. remords.

mușca, mușc (intl.) I. v. t. 1. a fura. 2. a primi, a obține. 3. a câștiga. II. v. i. a începe să recunoască faptele comise.

a mușca de cur (pe cineva) expr. (vulg.) 1. a defăima (pe cineva), a calomnia (pe cineva). 2. a ironiza în continuu (pe cineva). 3. a cârti împotriva cuiva.

a-l mușca (pe cineva) șarpele invidiei expr. a fi cuprins de invidie.

a-și mușca mâinile de necaz expr. a fi foarte necăjit.

MUȘCA vb. 1. (reg.) a încolți. (L-a ~ un câine.) 2. a înțepa.

MUȘCA vb. v. ațâța, chinui, consuma, frământa, îmboldi, îndemna, munci.

MUȘCA vb. (reg.) a încolți. (L-a ~ un cîine.)

mușca vb. v. AȚÎȚA. CHINUI. CONSUMA. FRĂMÎNTA. ÎMBOLDI. ÎNDEMNA. MUNCI.

MUȘCA vb. I. 1. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) A-și înfige dinții (în ceva), a apuca cu dinții (sau cu ciocul) și a strînge tare (sfîșiind), a răni cu dinții; (regional) a încolți. V. m u r s e c a. O năpîrcă din căldură eși și mucică mînra lui. COD. VOR. 96/24. Șarpe fie în cale și aspidă în colnic și va mușca călcîiul calului. PALIA (1581), 207/10, cf. BIBLIA (1688), 38¹/35. Un orășan . . . își mușca carne de pre el strigînd și zbierînd (a. 1692). GCR I, 296/24. Ieșind un lup turbat și năvălind asupra unui cioban anume Filip, l-au mușcat, CR. (1836), 56¹/48. Înainte de aceasta cu vreo cîteva zile au mușcat un cîne pe un băiat. GT (1839), 141²/30. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I, 141. Caii, repezi, ageri . . . Mușcînd de neastîmpăr zăbala ce-i ținea. ALEXANDRESCU, M. 30. [Cățelușa] mă mușca tot de nas. ALECSANDRI, T. I, 134. Cu paveaua asta pocită . . . mi-am mușcat limba de vro șăpte ori păn-aici. id. ib. 149. Dacă vrei să nu te muște cîinii . . . să te tupilez[i] jos la pămînt. CREANGĂ, A. 67. Cățelușa a mușcat-o de i-a rupt degetele. id. P. 294. Mușcă-mă de vîrful degetului, să văz: dorm or sînt deștept ? CARAGIALE, O. II, 264. Voinicul o lovi . . . de era să-și muște limba. ISPIRESCU, L. 208. Se văietă, parcă l-ar fi mușcat un șarpe de inimă. DELAVRANCEA, O. II, 302. Îi venea să muște, să strige, să rupă ceva. D. ZAMFIRESCU, A. 144. Lăsați cîinii In pace, c-o să vă muște ! REBREANU, R. II, 30. Frusina . . . s-a ascuns in odaia ei și și-a mușcat perna ca să nu i se audă plinsul. GALACTION, O. 141. Nu înțelegi că te-a mușcat lup turbat ? SADOVEANU, O. VI, 594. Ieși, mîndruță, și-i dă gură ! Eu guriță cum i-oi da, Că mă tem că m-o mușca. JARNIK-BÎRSEANU, D. 379. Măselele li-o picat, limba și-o mușcat. MARIAN, D. 62. Mi-i ciudă și năcaz Că m-ai mușcat de obraz. DOINE, 159. Să nu vii pe la pîrleaz, C-are tata-un cîne breaz Și te mușcă de obraz. HODOȘ, P. P. 43, cf. ȘEZ. II, 184. Nevăstuica . . . de multe ori mușcă vitele de picioare. ib. III, 204. Hop săracu dascalu, Pentru-o coajă de prescură Și-o mușcat limba din gură. ANT. LIT. POP. I, 193. Șarpele, pînă nu-l calci pe coadă, nu te mușcă. ZANNE, P. I, 652, cf. 654. ◊ (F i g. și în contexte figurate) Feriți-vă de păcate . . . ca nu cumva să te mușce cu veninul păcatelor. VARLAAM, C. 297. Zavistnice oame . . . Colțul tău plin de venin . . . Să mușce pre cineva p[u]r[u]rca răhneaște. M. COSTIN, ap. GCR I, 206/18. Ați mușcat mîna ce vă dă pîne Ș-ați rănit sînul ce v-a iubit ! ALECSANDRI, P. II, 119. Tîrnăcopul, pila, mîna, mușcă stînca cu-ndîrjire. MACEDONSKI, O. I, 231. Bine că nu-i omul dracului și nu iese la drum să muște. SADOVEANU, O. VIII, 355. Gura obuzelor țărîna mușcă. BENIUC, V. 76. Cînd vin apele mari [rîul] se azvîrle și mușcă. DEȘLIU, G. 25. De cîte ori te îmbrățișez cu dragoste, mă muști de inimă. DEMETRIUS, C. 47. Îndoiala se repezi asupra lui ca un lup flămînd și începu să-i muște măruntaiele. STANCU, R. A. III, 117. ◊ E x p r. A-și mușca mîinile (sau degetele, pumnii etc.) = a) a se căi amarnic de ceea ce a făcut. Își mușca fata acum degețelele . . . de ciudă și de rușine. CREANGĂ, P. 294. Ginerele . . . își mușca mîinile de supărare. ISPIRESCU, L. 258. Ai să-ți muști mîinile, Lumînărarule, ai să te dai cu capul de toți pereții. CAMIL PETRESCU, U. N. 49. O să afle și-o să-și muște mîinile. V. ROM. septembrie 1954, 37; b) a se înfuria. [Grevele] îl făcură . . . pe ministrul internelor să-și muște pumnii. PAS, Z. IV, 197. A-și mușca buzele (sau limba) = a-și strînge buzele (sau limba) între dinți pentru a-și stăpîni manifestarea unui sentiment puternic (de bucurie, durere etc.). Plăieșii numai icneau și-și mușcau buzele de frig și necaz. CREANGĂ, A. 30. Flăcăul trebui să-și muște buzele ca sa nu izbucnească de bucurie. REBREANU, I. 164. Își strînse buzele și-și mușcă limba, venind cu un fel de complezență ironică spre pedeapsă. SADOVEANU, O. XIV, 342. Deodată păli și-și mușcă buzele. Bolliac fu surprins de această tresărire scurtă, înghețată, a prietenului său. CAMIL PETRESCU, O. III, 74. Dacă nu merge altfel, îți muști limba, dar nu te amesteci. V. ROM. iunie 1954, 111. Neliniștit, își mușca buzele, încerca mai mult de formă să ia note. ib. septembrie 1955, 91. Gura omului umblă mai repede ca mintea . . . și cînd s-a trezit se călește că nu și-a mușcat limba mai înainte de a și-o fi lăsat să aiureze. ARGHEZI, T. C. 158. (Să) nu te muște șarpele (de inimă) . . . = nu cumva să . . . , să nu te lași ispitit să . . . Să nu care cumva să te muște șarpele de inimă să le duci acolo, că e stingere de tine. ISPIRESCU, L. 278. Atîta vă spun: nu vă muște șarpele de inimă să faceți tămbălău în sat. PETICĂ, O. 210. (Eliptic) Tu cînd îi intra la pasere, să o iei, dar să nu care cumva să te muște de inimă să pui mîna pe cușcă. ȘEZ. IV, 172, cf. II, 74, ZANNE, P. I, 657. A mușca pămîntul (sau țărîna) = a cădea la pămînt rănit sau mort; p. e x t. a muri¹ (1). Văru-meu Țugurin mușcase pămîntul, cu ranița în spinare, la Prunaru. Îl îngropaseră acolo. STANCU, R. A. I, 13. ◊ R e f l. Cîteodată mă mușcam de mînă ca să mă încredințez dacă trăiesc. DELAVRANCEA, T. 36. ♦ A face mișcarea de a apuca cu dinții (fără a prinde ceva). Bubico se oprește din lăpăit și se pornește să latre ca o fiară, cu ochii holbați și mușcînd în sec. CARAGIALE, O. II, 97. Pisicuța ridică capul și cînele mușcă aerul. HOGAȘ, M. N. 65. ♦ A b s o l. (Despre animale, mai ales despre cîini) A obișnui să atace cu dinții. Cf. ȘEZ. I, 220. Cîinele care latră nu mușcă. ZANNE, P. I, 372. ♦ I n t r a n z. (Despre pești) A apuca nada din undiță. Cleanul, în schimb, mușcă la linguriță de primăvara pînă toamna tîrziu, cu aceeași intensitate. VÎN. PESC. 1964, nr. 1, 4. ♦ P. e x t. (Despre insecte) A înțepa, a pișca. Fătul babei . . . s-a făcut purice . . ., a sărit în pat la zmeu . . . și unde n-a început a mi-l mușca și a mi-l pișca. SBIERA, P. 143, cf. GOROVEI, CR. 449, CHEST. VI 76/13, 80/8, 18, 20, 25, 27, 32. Furnica cît e de mică și dacă o calci pe picior se întoarce și ea să te muște. ZANNE, P. I, 462. Albina și de ne mușcă, dar cu miere ne îndoapă. id. ib. 312. Musca, și de nu mușcă tare, tot ți-aduce supărare. id. ib. 561. L-a mușcat albina de limbă, se zice în glumă despre un om tăcut și prostănac sau despre un om beat. Cf. id. ib. 314. ◊ P. ex t. (Despre plantele urticante) A urzica. M-o mușcat urzicile. ALR II 6 258/2, cf. 6 258/29, 848, 872, 876, 886, ALR I 1 945/305, 810, 835. ♦ (Regional; despre vin) A produce o senzație de înțepătură pe limbă, a pișcă (la limbă) (Scărișoara-Abrud). Cf. ALRM SN I h 162/95. ♦ F i g. (Despre căldură, frig, foame etc.) A provoca o senzație neplăcută, chinuitoare. Simte sub tălpi iarna cum îl mușcă prin încălțăminte, lacomă și dușmănoasă. SAHIA, N. 91. Frigul începe a mușca, măntăile coboară de pe poliți. SADOVEANU, O. II, 462. Domnul Emilian Papaciovschi simțea foamea și frigul mușcîndu-l cu sâlbătăcie. id. ib. VII, 632. Frigul îmi mușcă obrazul. STANCU, U.R.S.S. 9. ◊ I n t r a n z. Arșița miezului înflăcărat al zilelor de iulie mușca cu dinți de foc de pretutindeni. HOGAȘ, M. N. 172. Să mai muște iar viscolul din obrazul meu pe dealul Topologului, ca în atîtea ierni cînd veneam în sanie. CAMIL PETRESCU, B. 224. ♦ R e f l. r e c i p r. F i g. (Popular; despre culori) A nu se armoniza. Cf. HEM 855. Dacă au pus lîngă olaltă colori cari de fel nu se potrivesc una cu alta . . . se zice că aceste doue colori se mușcă una pe alta. MARIAN, CH. 49, cf. DDRF. 2. T r a n z. F i g. A ataca cu vorbe răutăcioase ; a Înțepa. (R e f l . r e c i p r.) Își arătară antipatia lor în public prin vorbe amare și împungătoare, ce unul zicea asupra altuia și mușcîndu-se prin satire. BĂLCESCU, M. V. 408. 3. T r a n z. F i g. (Despre sentimente, porniri) A îndemna, a ațîța, a îmboldi. Cîteodată ambiția mușcă pe vreunul din aceștia să zică și el ceva în Adunare. I. NEGRUZZI, S. I, 377. Atunci o mînie mare o mușca de inimă și femeia se răzvrătea împotriva lui lani. SANDU-ALDEA, N. 257. 4. I n t r a n z. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „din”, „în”) A apuca și a rupe cu dinții dintr-un aliment (pentru a mînca). În tinerețile mele . . . nu vre[a]m nici să mușc din pîne fără altă mîncare. DRĂGHICI, R. 85/29, cf. 86/9. Fetița duse cornul la gură și vru să muște, dar i se păru prea mic, și-l întinse întreg lui frate-so. VLAHUȚĂ, O. A. 136. Grigoriță mușcă din o felie de măr. HOGAȘ, DR. II, 26. Am mușcat din cojița cea uscată de pîine. REBREANU, NUV. 226. ◊ T r a n z. De mușcat a mușcat-o, dar n-a putut-o înghiți brînză bădăranului. CARAGIALE, O. I, 7. ♦ P. a n a l. (Despre lucruri) A desprinde o bucată, o porțiune din ceva, a smulge, a sfîșia; a străpunge. Fierul [plugului] greu mușcă-n bătătură. ALECSANDRI, POEZII, 233. Țăpușul . . . slujește să dea [opincilor] găurile rotunde, mușcînd din piele, nu numai separînd și îndepărtînd fibrele pielei. PAMFILE, I. C. 45. Traseră cu oțelul zimțuit care fîțîia și rîdea mușcînd în lemn. SADOVEANU, O. IX, 194. Pistolul i s-a descărcat în sus, mușcînd din scara de la pod. CAMIL PETRESCU, O. III, 237. Numai susurul Prahovei . . . , numai izbitura securilor care mușcau din tulpina mustoasă a copacilor, tulburau tihna locului. PAS, L. II, 157. Al nostru-i pămîntul Din care fierul va mușca Rupîndu-l. BENIUC, V. 119. Gloanțele, bîzîind, mușcau din parapet și țăndări de cărămidă zburau în toate părțile. T. POPOVICI, S. 385. Cupa excavatorului porni să muște cu îndîrjire din malul de stîncă. V. ROM. februarie 1953, 64. ♦ F i g. (Despre sentimente) A roade, a chinui. Fericirea ce-o vedeau în jurul lor le mușca necurmat din inimă. AGÎRBICEANU, A. 547. ◊ R e f l. p a s. S-au arătat pătimind la început și pentru că s-au mirat de putearea lui, dar mai mult pentru că s-au mușcat de pizmă cătră voinicul lui Merovie etiopeanul. AETHIOPICA, 82^r/6. – Prez. ind.: mușc; conjunct, pers. 3 (învechit) și: să mușce. – Și: (regional) mușica (ALR I 1 162/96, 129, 280), (învechit) mucica vb. I. – Etimologia necunoscută.