mâncărime sf [At: LB / Pl: ~mi / E: mâncare + -ime] 1 Senzație (neplăcută) provocată de anumite boli ale pielii, de o iritație trecătoare, de pișcătura unor insecte etc. și însoțită de nevoia de a se scărpina Si: mâncărici (1), (reg) mâncărie, mâncătură (14). 2 (Pfm; îe) A avea ~ de (sau la) limbă (sau, rar, de cuvânt) A simți nevoia de a vorbi. 3 (Pfm; îae) A fi vorbăreț. 4 (Îe) A avea ~ la degete A fura. 5 (Reg; îs) ~ de inimă Mâncătură (16) de inimă. 6 (Fig; gmț; îae) Dorință foarte mare, tentație de a face un anumit lucru interzis.

MÂNCĂRIME ~i f. Senzație de furnicare a pielii (provocată de diferite boli, de înțepătura unor insecte etc.) și însoțită de nevoia de a se scărpina; mâncărici. * A avea ~ de (sau la) limbă a) a nu fi în stare să păstreze tăcerea; b) a fi vorbăreț; palavragiu. /mâncare + suf. ~ime

mâncărime f. 1. iritațiune în piele ce face să ne scărpinăm: urzicile fac mai multă usturime decât mâncărime; 2. fig. dorință foarte mare: mâncărime de a scrie, de a vorbi.

MÎNCĂRIME s. f. Iritație a pielii însoțită de nevoia de a se scărpina. Tot corpul este întărîtat de o mîncărime permanentă, CAMIL PETRESCU, T. II 206. Dă-mi voie să te consult asupra unei mîncărimi la frunte care mă supără foarte mult. ALECSANDRI, T. 1635; ◊ Expr. A avea (sau a simți) mîncărime de (sau la) limbă (sau, rar, de cuvînt) = a fi foarte vorbăreț, a vorbi vrute și nevrute, a palavragi; a nu putea păstra un secret. Sora împăratului... simțea o mîncărime de cuvînt în vîrful limbei. DELAVRANCEA, S. 93. Avea, biet, mîncărime de limbă, dară îi era frică de cap ca să dea pe față taina. ISPIRESCU, U. 112.

mîncăríme f. (d. a te mînca). Sensațiune particulară supt pele ca cum te-ar împunge cineva cu o perie și în urma căreĭa îțĭ vine să te scarpinĭ. Fig. Mare dorință: babele aŭ mîncărime de a tot vorbi (saŭ mîncărime la limbă).

mâncărime s. f., g.-d. art. mâncărimii; pl. mâncărimi

mâncărime s. f., g.-d. art. mâncărimii; pl. mâncărimi

mâncărime s. f., g.-d. art. mâncărimii; pl. mâncărimi

MÂNCĂRIME s. v. prurit.

MÎNCĂRIME s. (MED.) prurit, (reg.) mîncărici, mîncărie, mîncătură. (Simte o ~ pe tot corpul.)

MÎNCĂRÍME s. f. Senzație (neplăcută) provocată de anumite boli ale pielii, de o iritație trecătoare, de pișcătura unor insecte etc. și însoțită de nevoia de a se scărpina; mîncărici, (regional) mîncărie, mîncătură (9). Cf. LB. Domnule doctor, dâ-mi voie să te consult asupra unei mîncărimi la frunte care mă supără foarte mult. ALECSANDRI, T. 1 635, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU, ALEXI, W. Îndată ce au ieșit aceste bube, mîncărimea pielii e așa de mare, încît omul nu mai poate sta pe loc. CANDREA, F. 178. Trînjii. . . produc calului o foarte mare mîncărime. ȘEZ. IV, 121. [Gîngăniile] produc o mîncărime destul de simțită pe obraz, pe vîrful nasului, pe sfîrcurile urechilor. SADOVEANU, O. VIII, 180. Bătrînul, chinuit de un fel de mîncărime a pielei, adormea greu. CAMIL PETRESCU, O. III, 159. cf. ENC. AGR. D-o fi năjit, să potolească: Dorul, Mîncărimea, Usturimea. PĂSCULESCU, L. P. 115. ◊ E x p r. A avea mîncărime de (sau la) limbă (sau, rar, de cuvînt) = a simți nevoia de a vorbi; a fi vorbăreț, palavragiu, limbut. Avea, biet, mîncărime de limbă, dară îi era frică de cap, ca să dea pe față taina. ISPIRESCU, U. 112. Sora împăratului. . . simțea o mîncărime de cuvînt în vîrful limbii. DELAVRANCEA, S. 93. Pe fețele, în ochii unora, începu să se arete puterea vinului. Și aceștia începură să aibe deodată o mare mîncărime de limbă. AGÎRBICEANU, L. T. 273, cf. ZANNE, P. II, 226. A avea mîncărime la degete = a fura. I. CR. IV, 243. ♦ (Regional, determinat prin „de inimă”) Mîncătură (de inimă), v. m î n c ă t u r ă (9). Floarea de bujor se dă copilului bolnav de mîncătură sau mîncărime de inimă. PAMFILE, DUȘM. 165. ♦ F i g. (Glumeț) Dorință foarte mare, tentație de a face un anumit lucru, neastîmpăr. Cf. COSTINESCU. Se vede că [turcii] aveau mîncărime de bătaie. ISPIRESCU, ap. TDRG. Conserva însă ura nestinsă cătră gubern și o mîncărime nedumerită de a face necurmat opozițiune cu orice preț. BARIȚIU, P. A. I, 597. Pare-se că iubește numai fiindcă are mîncărime sentimentală. CAMIL PETRESCU T. II, 217. - Pl.: mîncărimi. – Mîncare + suf. -ime.