măreție sf [At: EMINESCU, O. IV, 113 / Pl: ~ii / E: măreț + -ie] 1 Ansamblu de calități care trezesc admirație, care impresionează Si: grandoare, splendoare. 2 Atitudine plină de mândrie, de încredere în calitățile proprii Si: semeție, trufie.

MĂREȚIE s. f. 1. Faptul de a fi măreț; sumă de calități care trezesc admirație, uimire, splendoare. Sta cu ochii spre stele și se gîndea la măreția veșniciei. SADOVEANU, O. VI 431. Măreția uimitoare a vechilor castele de pe malurile Rinului. VLAHUȚĂ, la TDRG. Toat-a apei ș-a pustiei și a nopții măreție Se unesc să-mbrace mîndru vechea-acea împărăție. EMINESCU, O. IV 113. 2. (Arhaizant și regional) Mîndrie, fală, semeție, orgoliu, trufie, îngîmfare. Trase de la brîu o năframă de borangic și se șterse cu măreție la nas. SADOVEANU, P. M. 32.

MĂREȚIE f. 1) Caracter măreț; grandoare; splendoare. 2) depr. Atitudine de superioritate nejustificată față de alții; fală; îngâmfare; înfumurare. /măreț + suf. ~ie

măreție f. caracterul și starea celor mărețe: tot a apei, a pustiei și a nopții măreție EM.

mărețíe f. (d. măreț). Calitatea de a fi măreț: măreția măriĭ înfuriate, măreția domniiĭ unuĭ rege. Rar. Mîndrie, trufie.

măreție s. f., art. măreția, g.-d. măreții, art. măreției

măreție s. f., art. măreția, g.-d. măreții, art. măreției

măreție s. f., art. măreția, g.-d. art. măreției; pl. măreții

MĂREȚIE s. 1. v. grandoare. 2. grandoare, solemnitate. (Un peisaj plin de ~.) 3. grandoare, maiestate, semeție. (~ piscurilor albe de zăpadă.) 4. v. fast. 5. splendoare, strălucire, (înv.) pohfală. (~ alaiului domnesc.) 6. v. glorie.

MĂREȚIE s. v. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, orgoliu, semeție, trufie, vanitate.

MĂREȚIE s. 1. grandoare, monumentalitate, splendoare. (~ unui palat.) 2. grandoare, solemnitate. (Un peisaj plin de ~.) 3. grandoare, maiestate, semeție. (~ piscurilor albe de zăpadă.) 4. fast, lux, pompă, somptuozitate, splendoare, strălucire, (înv.) ighemonicon, pohfală, saltanat. (~ de la Curte.) 5. splendoare, strălucire, (înv.) pohfală. (~ alaiului domnesc.) 6. glorie, grandoare, mărire, slavă, splendoare, strălucire, (înv.) mărie, mărime. (Trecutul plin de ~.)

măreție s. v. AROGANȚĂ. FALĂ. FUDULIE. INFATUARE. ÎNFUMURARE. ÎNGÎMFARE. MÎNDRIE. ORGOLIU. SEMEȚIE. TRUFIE. VANITATE.

MĂREȚÍE s. f. 1. Ansamblu de calități care trezesc admirație, care impresionează ; grandoare, splendoare. Aleasa măreție a poporului. JIPESCU, O. 2. Toat-a apei ș-a pustiei și a nopții măreție Se unesc să-mbrace mîndru vechea-acea împărăție. EMINESCU, O. IV, 113. E în liniștea aceasta o măreție de eroi de prin cărți. VLAHUȚĂ, R. P. 77, cf. 21, 23. În măreția acelei zile de toamnă. . . se simțea cuprins de un farmec adînc. SĂM. VI, 371, cf. SADOVEANU, O. VI, 261, BENIUC, V. 65. Mesenii înțepeniseră în scaune, covîrșiți de măreția acestui moment. VORNIC, P. 39. Înconjurați de munți întunecați, stăteam copleșiți de măreția țării noastre. V. ROM. aprilie 1 955, 247. Nu mai pridideau alergînd de la o moschee la alta, vrăjiți mereu de măreția lor de piatră nudă. CAMIL PETRESCU, O. III, 104. 2. Atitudine plină de mîndrie, de încredere în calitățile proprii, semeție, trufie. Surîdeau nepăsători, ca o măreție care-i depărta de lumea obicinuită, ridicîndu-i. . . deasupra celorlalți oameni. VORNIC, P. 172. Boțoghină, porunci el cu măreție, fuga la sfat. PREDA, D. 208. - Pl.: măreții. – Măreț + suf. -ie.