năgară sf [At: HASDEU, R. V. 25 / V: negară, (pop) negare / Pl: ~re / E: nct] 1 Plantă erbacee din familia gramineelor cu frunzele înguste și cu un spic cu fire lungi și aspre Si: (reg) bucșău, iarba-curălei, păiuș, pănușiță, șușarcă (Stipa capillata). 2 (Bot; reg) Colilie (Stipa pennata). 3 (Bot) Neghină (1) (Agrostemma githago). 4 (Reg) Grâu de primăvară. 5 (Reg) Strat de ierburi, frunziș, lemne putrezite de pe albia unor ape curgătoare mici.

NĂGARĂ s. f. Plantă erbacee, din familia gramineelor, caracteristică vegetației din stepe, cu paiul înalt, frunzele înguste, spicul cu fire lungi și aspre (Stipa); păiuș, colilie. Năgara înflorită strălucea ca argintul la soarele verii în singurătatea cuprinsului. SADOVEANU, N. P. 222. (Cu pronunțare regională) Frunzuleană de nagară, Este-un nuc între hotară. SEVASTOS, C. 11. ◊ Fig. Un bărbat de treizeci și cinci de ani... începe să aibă la tîmple fuiorașe de năgară. SADOVEANU, F. J. 68. – Variantă: negară (ALECSANDRI, P. P. 228) s. f.

NĂGARĂ f. Plantă erbacee cu tulpină înaltă de tip pai, cu frunze filiforme și spiculețe cu țepi lungi, ce crește în stepă și pe coline uscate; pănușiță. /Orig. nec.

năgară f. plantă ierboasă cu frunzele răsucite (Stipa capillata). [Origină necunoscută].

năgáră V. nagară.

negare² sf vz năgară

negară f. V. năgară.

nagáră (est) și negáră (sud) f., pl. ărĭ (rus. nagarŭ, negreață de la mucu lumînăriĭ). Un fel de neghină care crește pin tot grîŭ și care are boabele maĭ micĭ. Un fel de colilie numită și păiuș și pănușiță și care crește pin locurĭ aride și nisipoase (stippa capillata). – Și năgară.

negáră V. nagară.

năgară s. f., g.-d. art. năgarei

năgară s. f., g.-d. art. năgarei

năgară s. f., g.-d. art. năgarei

năgară, -re.

NĂGARĂ s. v. colilie, sălbăție.

NĂGARĂ s. (BOT.) 1. (Stipa capillata) (reg.) bucșău, păiuș, pănușiță, șușarcă, iarba-curălei. 2. v. neghină.

năgară s. v. COLILIE. SĂLBĂȚIE.

NĂGARĂ s. (BOT.) 1. (Stipa capillata) (reg.) bucșău, păiuș, pănușiță, șușarcă, iarba-curălei. 2. (Agrostemma githago) neghină, zizanie, (pop.) mălură, (înv. și reg.) plevilă, (reg.) negreață, (înv.) pleavă.

NĂGARĂ s. f. 1. Numele a două plante erbacee din familia gramineelor: a) plantă cu frunzele înguste, spicul cu fire lungi și aspre; (regional) bucșău, păiuș (3 j), pănușiță, șușarcă, iarba-curălei (Stipa capillata); b) (regional) colilie (Stipa pennata). Frunză verde de negară! Decît un domn de ocară, Iar boieri mișei și hoți, Mai bine la dracu toți. hasdeu, r. v. 25, cf. 24. S-a băgat de seamă că pămîntul fertile și înțelenit, care nu dă decît năgară și alte ierburi puțin nutritoare, cultivîndu-se cîtva timp și abandonîndu-se apoi, se acoper fără întîrziere cu plînte furajere alese. i. ionescu, d. 143. Stejarul, rămas singur pe cîmpul de năgară, Se pare o fantasmă din lumea legendară. alecsandri, p. iii, 325, cf. id. t. 1514. Vîntul sufla cîntînd și năgara înflorită strălucea ca argintul la soarele verii în singurătatea cuprinsului. sadoveanu, o. xviii, 251, cf. x, 246. Țărănimea purcedea Pe cel cîmp nemărginit, Cu negară învelit Și cu troscot coperit. alecsandri, p. p. 80, cf. 156, 246, h ii 11, 87, 142, iii 14, vi 25, 43, 141, 464, 489, xii 218, 308. A intrat... din cămară În cămară, După sita rară, De năgară, Pentru slugile de-afară. pop., ap. gcr ii, 337. Ochișori de-și arunca Pe negarea Cîmpului, Spre răzarea Soarelui. teodorescu, p. p. 442, cf. 152. Frunză verde de năgară, Hai și-om scoate danțu-afară. marian, nu. 557, cf. 349. Firicel lung de negară, Place-mi lumina de ceară, Și mîndra din a mea țară. reteganul, tr. 80. Frunzuleană de negară, Este-un nuc între hotară. sevastos, c. 11, cf. 15. șez. iii, 243, vii, 109, ix, 94, x, 28, alexici, l. p. 38. Pe cel drum cam părăsit, Părăsit cam de demult, Cu negare acoperit. Mat. folk. 186, cf. păsculescu, l. p. 171, alr sn iii h 648. ◊ Fig. (Cu aluzie la culoarea albă a perilor coliliei) Un băiat de treizeci și cinci de ani, care începe să aibă la tîmple fuiorașe de năgară. SADOVEANU, O. XIII, 91. 2. Neghină (Agrostemma githago). Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile... Tot mai limpede-i holda, tot mai neagră negara. deșliu, g. 45. Semănat-am grîu de vară, Au ieșit numai negară. alecsandri, p. p. 228, cf. șez. iii, 242. Brazdî niagrî rasturna, Grîu roșu samana, Grîu di varî cu nagarî, Sî rasai pînî-n sarî. vasiliu, c. 173. 3. (Regional) Grîu de primăvară. Cf. dame, t. 56. Prin unele părți din Ardeal, grîul de primăvară se numește ieriță. Prin jud. Mehedinți i se zice erită sau năgară. pamfile, a. r. 103. 4. (Regional) Strat de ierburi, frunziș, muguri, lemne putrezite etc. care îmbîcsește albia unor ape curgătoare (mici). Curăța strunele și unghițile de năgara adusă de ape și prinsă de ele. atila, p. 96, cf. 59, 180. – Și: negară, (popular) negare s. f. – Etimologia necunoscută.

NEGARĂ s. f. v. năgară.

NEGARE² s. f. v. năgară.