NECUM adv., conj. (Înv. și pop.) 1. Adv. Nicidecum. 2. Conj. (Și) cu atât mai puțin; darămite. (în construcții afirmative) Cu atât mai mult, dar încă. – Pref. ne- + cum.

necum [At: CORESI, EV. 112 / V: (reg) nicum av / E: ne- + cum] (Îvp) 1-3 av Nicidecum (1-3). 4 av (Îcr „ci”) Nu numai... ci și. 5 av (Îlc) ~ că Numai că. 6 av (Îal) Cu toate acestea. 7 av (Cu valoare cumulativă; îal) În afară de faptul că... 8 av (Îlc) ~ să Nu numai că... 9 av (Îal) Nici vorbă să... 10 c (Îcr „nici”; cu valoare copulativă) Și cu atât mai puțin. 11 c Darămite. 12 c (În construcții afirmative) Cu atât mai mult. 13 c (În construcții afirmative) Dar încă.

NECUM adv., conj. (Înv. și pop.) 1. Adv. Nicidecum. 2. Conj. (Și) cu atât mai puțin; darămite. ♦ (În construcții afirmative) Cu atât mai mult, dar încă. – Ne- + cum.

NECUM adv. Cu atît mai puțin, darămite; nicidecum. Nu mai putea nici picioarele să și le miște, necum să mai tîrască și căruțul. ISPIRESCU, L. 373. Pasăre măiastră nu vine pe aici, necum om pămîntean. CREANGĂ, P. 90. Și... ce e la Dobrișean E doar numai la Sultan, Necum la măria-ta, Necum în toată țara. TEODORESCU, P. P. 473.

nicum av vz necum

necum² (înv., pop.) conjcț. (Nu era mirat, ~ întristat.)

necum (înv., pop.) adv., conjcț.

necum adv., conjcț.

necum

necum.

+necum să loc. conjcț. (Nu putea să meargă, ~ alerge.)

NECUM conj. v. dar, darămite.

necum conj. v. DAR. DARĂMITE.