NERECUNOȘTINȚĂ s. f. Lipsă de recunoștință; faptul, însușirea de a fi nerecunoscător; ingratitudine. – Pref. ne- + recunoștință.

nerecunoștință sf [At: POLIZU / Pl: ~țe / E: ne- + recunoștință] Lipsă de recunoștință Si: ingratitudine.

NERECUNOȘTINȚĂ s. f. Lipsă de recunoștință; faptul, însușirea de a fi nerecunoscător; ingratitudine. – Ne- + recunoștință.

NERECUNOȘTINȚĂ, s. f. Lipsă de recunoștință, ingratitudine. Vreau numai să încerc pînă unde pot merge cu nerecunoștința. CARAGIALE, P. 122.

nerecunoștință f. lipsă de recunoștință.

* nerecunoștínță f., pl. e. Ingratitudine, lipsă de recunoștință.

nerecunoștință s. f., g.-d. art. nerecunoștinței

nerecunoștință s. f., g.-d. art. nerecunoștinței

nerecunoștință s. f., g.-d. art. nerecunoștinței

NERECUNOȘTINȚĂ s. v. ingratitudine.

NERECUNOȘTINȚĂ s. ingratitudine, (înv.) nemulțumire. (~ față de cineva.)

NERECUNOȘTINȚĂ s. f. Negativ al lui recunoștință; lipsă de recunoștință; faptul, însușirea de a fi nerecunoscător; ingratitudine. Cf. polizu. Nu crezuse că un copil sărman, crescut și înaintat de dînsul, ar fi putut să ajungă cu nerecunoștința pînă la gradul de a-l sărăci. filimon, o. i, 245, cf. pontbriant, d., costinescu. Vreau... să încerc pînă unde pot merge prietenii mei cu nerecunoștința. caragiale, o. ii, 255, cf. ddrf. Nerecunoștința este totdauna un fel de slăbiciune. f (1897), 196, cf. barcianu, alexi, w. Aceștia... nu-și amintise, în nerecunoștința lor, de iertarea ce li se acordase de Poartă. iorga, l. ii, 84, cf. șăineanu, d. u. Nerecunoștința la om, cea mai mare greșeală. zanne, p. viii, 256. – Pref. ne- + recunoștință.