nărui [At: URECHE, ap. LET. I, 133/30 / Pzi: nărui, ~esc, 3 și: (reg) năroaie / E: nct] 1-2 vtr A (se) dărâma. 3-4 vtr (Spc; d. construcții) A (se) ruina. 5 vr (D. ființe) A se prăbuși cu toată greutatea corpului. 6 vr (Fig) A muri prăbușindu-se. 7 vr (Rar) A se năpusti (4).

NĂRUI (-uesc, -uiu) I. vb. tr. †A doborî, a prăbuși, a prăvăli: năruind copacii cei întinați asupra lor, multă oaste leșască au perit (GR.-UR.); întîlnește un om care năruia munții în mînă de-i făcea țărnă (CRG.); năruise coșcoveala de pe doi pereți cu bătaia pumnilor (DEM.). II. vb. refl. 1 A se surpa, a se prăbuși, a se prăvăli: podul se năruia sub mulțimea pedeștrilor și călăreților (GRIG.) ¶ 2 A se ruina: zidurile cetății s’au năruit, șanțurile s’au astupat (VLAH.).

NĂRUI, nărui, vb. IV. Refl. A se dărîma, a se surpa, a se prăbuși, a se prăvăli; (despre construcții) a se ruina, a se dărăpăna. Șanțurile noastre erau pline de apă și de noroi; pămîntul moale se năruia, surpat de umezeală. SADOVEANU, O. VI 73. Un zgomot surd de ape puternic frămîntate îmi izbi auzul, muntele din față păru că se năruie peste mine. HOGAȘ, M. N. 223. ◊ Tranz. Un turn înalt pe care grozavul cutremur îl năruie dintr-o zguduitură. CARAGIALE, O. III 100. ♦ (Despre ființe) A se prăbuși, a cădea; p. ext. a muri. Se năruise la masa lui de lucru, cu capul în mîini. PAS, L. I 257. Îi crăpa vreun porc... se năruia vreun cal. ȘEZ. XVIII 199. – Prez. ind. și: năruiesc (GALACTION, O. I 202).

A SE NĂRUI mă năruiesc intranz. 1) (despre maluri, povârnișuri etc.) A se desprinde de masiv, alunecând la vale; a se surpa; a se ponorî; a se dărâma. 2) și fig. A se răsturna la pământ (din cauza pierderii punctului de sprijin); a se surpa. /Orig. nec.

A NĂRUI năruiesc tranz. A face să se năruiască. /Orig. nec.

năruì v. Mold. a (se) surpa: pe pământ lor li se pare, că se nărue tot cerul EM. [Origină necunoscută].

nărui și -ĭesc v. tr. (vsl. nyrati, a se scufunda. V. norcă). Surp, prăbușesc. Mă surp: zidurile malurile s’aŭ năruit din pricina apeĭ. – Și înăruĭesc (Șez 30, 199).

nărui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. nărui, 3 năruie, 1 pl. năruim, imperf. 1 năruiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să nărui, 3 să năruie

nărui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. nărui, 3 năruie, imperf. 3 sg. năruia; conj. prez. 1 și 2 sg. să nărui, 3 să năruie

nărui vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. nărui, 3 sg. și pl. năruie, imperf. 3 sg. năruia

nărui (ind. prez. 1 sg. nărui, 3 sg. și pl. năruie)

nărui (-uesc, năruit), vb. – 1. A cădea, a se prăbuși. – 2. A se ruina. Origine suspectă. Pare să fie în loc de noroi „a se umple de noroi”, caz în care sensul primitiv ar fi cel de „a egala”, cf. megl. muruiés „a nivela solul pardosit”. Cf. și fraze ca au murit mulți oameni, cît nu-i puteau îngropa, și-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau năruiau munții în mînă de-i făcea țărînă (Creangă), unde sensurile glosate mai sus nu par să se potrivească (în primul ex. se poate înțelege „a nivela” sau „a acoperi cu pămînt”, iar în al doilea, „a fărîmița”). Der. din sl. rinati „a împinge” (Cihac, II, 305), din sl. nyrąti „a se scufunda” (Scriban) sau din lat. ruere (Tiktin) nu pare posibilă. – Der. năruială, s. f. (prăbușire a unui zid); năruitură, s. f. (ruină).

NĂRUI vb. 1. v. dărâma. 2. v. prăbuși.

NĂRUI vb. 1. a (se) dărăpăna, a (se) dărîma, a (se) prăbuși, a (se) prăvăli, a (se) risipi, a (se) surpa, (pop.) a (se) hîi, (reg.) a (se) hurui, a (se) îmburda, (Olt., Transilv. și Maram.) a (se) sodomi, (prin Mold. și Transilv.) a (se) ului, (înv.) a (se) prăpădi. (Casa s-a ~ de tot.) 2. a cădea, a se dărîma, a pica, a se prăbuși, a se prăvăli, a se surpa, (înv.) a se îmburda. (S-a ~ casa pe ei.)

Das Alte stürzt... (germ. „Ce este vechi se năruie”) Fr. Schiller, Wilhelm Tell (act. IV, sc. 2). Sînt primele cuvinte din versurile pe care le rostește cu limbă de moarte căpitanul Attinghausen: „Das Alte stürzt, es ändert sich die Zeit, Und neues Leben blüht aus den Ruinen” care înseamnă: Ce este vechi se năruie, vremurile se schimbă și o viață nouă înflorește din ruine. Se citează parțial (cele trei cuvinte de la început sau primul vers). LIT.

NĂRUI vb. (Mold.) 1. A (se) dărîma, a (se) prăvăli. S-au lovit din toate părțile și năruind copacii cei întinați asupra lor, multă oaste leșească au perit. URECHE. Munții cei nalți și malurile ceale înalte, când să năruiesc ..., durăt fac mare. M. COSTIN. 2. A se prăbuși, a cădea inert. Craiu s-au năruit într-o mlaștină călcat de calul său. URECHE. Etimologie necunoscută. Vezi și năruit, năruitură.

NĂRUI vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) dărîma, a (se) surpa, a (se) prăbuși, a (se) prăvăli; spec. (despre construcții) a (se) ruina. I-au lovit din toate părțile și năruind copacii cei înținați asupra lor, multă oaste leșească au perit. ureche, let. i, 138/30. Munții cei înalți, și malurile ceale înalte, cînd să năruiesc... durăt fac mai mare. m. costin, ap. gcr i, 199/29. Marea surpă și mănîncă neîncetat țermurii uscatului, aceea ce năruiește de o parte, mută la alta ori grămădește în adîncimile sale. ar (1830), 8¹/31. Au văzut năruindu-să piatra sub care era peștera lui. drăghici, r. 112/1. Din mîncătura apei, o parte din acel mal, acu cîțiva ani, s-a năruit. odobescu, s. ii, 178. Și lovind în față-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul. eminescu, o. i, 148. Un turn înalt pe care grozavul cutremur îl năruie dintr-o zguduitură. caragiale, o. iii, 100. S-a năruit cu blestem altarul fumegînd. cerna, p. 18, cf. 51. A clătit stîlpii din loc și-a năruit bolta. delavrancea, o. ii, 160, cf. 17. Un zgomot surd de ape puternic frămîntate îmi izbi auzul, muntele din față păru că se năruie peste mine. hogaș, m. n. 223. Să pui să taie colțul ist de deal, că se năruie peste mine. id. dr. i, 133. Parcă ar fi vrut să năruie pereții, să intre în casă. ardeleanu, u. d. 158, cf. 216. Șanțurile noastre erau pline de apă și de noroi; pămîntul moale se năruia, surpat de umezeală. sadoveanu, o. ii, 72. [Casele] s-au năruit treptat, iar cenușa li s-a împrăștiat în vînt. bogza, c. o. 241. În lupta cu elementele naturii, vasul și oamenii primesc lovituri grele. Un catarg se năruie. v. rom. ianuarie 1954, 219. Baricada se năruia destul de repede. ib. august, 1955, 46. Într-o bojdeucă pe jumătate năruită de obuz, Toader Făclie cînta. camilar, n. i, 376. Venea un omăt, un vînt ori altă apăsare, și acoperișurile se năruiau în capul oamenilor. galan, z. r. 90. Obuzul căzuse chiar în perete, năruindu-l. t. popovici, se. 148. [Dunăre] de ce curgi așa tulbure?... Ori malurile ți se năruie. șez. iv, 11, cf. chest. ii 13/22, 72, 156, 173, 201, 212, 213, 256, alr i 395/125, 360, 388, 412, 538, alr ii/i h 274. ◊ Fig. Bălcescu se gîndi că într-adevăr odată dezlănțuită revoluția... va nărui stăpînirea lui Bibescu. camil petrescu, o. ii, 14. Plecarea lui Vlad li năruia visurile clădite pînă acum. v. rom. iulie 1954, 55, cf. martie 1954, 142. Năvăliți să deschidem drumuri largi, de belșug, Să năruim trîndăveli și tăgadă. deșliu, g. 28. Setea mă năruie, Fierbe pe piatră Firul de apă prelins din cișmea. labiș, p. 37. 2. Refl. (Despre ființe) A se prăbuși cu toată greutatea corpului; a cădea inert. Ludovic Craiu s-au năruit într-o mlaștină călcat de calul său și acolo s-au nădușit. ureche, let, i, 155/37. I-a venit preotului să se năruiască lîngă patul cu pînze albe și, smulgîndu-și părul, să-și ceară iertare. galaction, o. 202. Vita se trase înapoi năruindu-se peste celelalte. călinescu, e. o. i, 109. Se năruise la masa lui de lucru, cu capul în mîini. pas, l. i, 257. Cineva urcă dintr-un salt treptele de afară..., se izbi de ușă (se nărui, mai curînd, pe ușă) și râmase locului. GALAN, B. II, 10, cf. ȘEZ. III, 82. 3. Refl. (Rar) A se năpusti (2), a năvăli (1, 2), a tăbărî. Așa fără de veste se năruia pe țară Atotsfărămătoare urgia cea tatară. i. negruzzi, s. ii, 116. Crîncenă, vijelia se năruia asupra noastră. stancu, r. a. i, 82. – prez. ind.: nărui și năruiesc; pers. 3 și: (regional) năroaie. chest. ii 13/10. – Etimologia necunoscută.