năruire sf [At: COSTINESCU / Pl: ~ri / E: nărui] 1 Dărâmare. 2 Ruinare. 3 Prăbușire a cuiva cu toată greutatea corpului. 4 (Rar) Năpustire.

NĂRUIRE, năruiri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) nărui și rezultatul ei; dărîmare, doborîre, prăbușire, surpare; ruinare. Tunetele apropiate se descărcau deasupra capetelor în vuiet de năruiri. C. PETRESCU, A. 51. 2. (Învechit, concretizat) Ruină, dărîmătură, năruitură. O ticăloasă colibă... făcută pe năruirile unei biserici vechi. NEGRUZZI, S. III 216.

năruire s. f., g.-d. art. năruirii; pl. năruiri

năruire s. f., g.-d. art. năruirii; pl. năruiri

năruire s. f., g.-d. art. năruirii; pl. năruiri

NĂRUIRE s. 1. v. prăbușire. 2. v. cădere.

NĂRUIRE s. 1. cădere, dărăpănare, dărîmare, dărîmat, năruit, prăbușire, prăvălire, risipire, surpare, surpat, (rar) prăbușeală, (înv.) risipă. (~ unei case.) 2. cădere, dărîmare, picare, prăbușire, prăvălire, răsturnare. (~ cuiva la pămînt în urma loviturii primite.)

NĂRUIRE s. f. 1. Acțiunea de a (se) nărui; dărîmare, surpare, prăbușire, prăvălire, ruinare, (rar) năruială (1). cf. costinescu, ddrf. N-apucă să termine; răspunsul se rezolvă în năruire de munți și fum. camil petrescu, u. n. 360. Tunetele apropiate se descărcau deasupra capetelor în vuiet de năruiri. c. petrescu, a. 51. O clipă numai, prin năruirea lor mută, se deschideau sub noi prăpăstiile fără fund. v. rom. aprilie 1955, 244. 2. (Învechit, rar) Năruitură (1). Să sune vîntul prin năruiri. negruzzi, s. ii, 56. [Locuise] într-o ticăloasă colibă părăsită făcută pe năruirile unei biserici vechi. id. ib. iii, 216. – pl.: năruiri. – v. nărui.