NĂRUITURĂ, năruituri, s. f. (Rar) Ruină a unei construcții; dărâmătură. [Pr.: -ru-i-] – Nărui + suf. -tură.

năruitură sf [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 24/31 / Pl: ~ri / V: (reg) nărăi~ / E: nărui + -tură] 1 Ruină a unei construcții. Si: (rar) năruială. 2 Parte prăbușită a unei construcții. 3 (Reg) Surpătură. 4 Făgaș sau râpă făcute de șuvoiul ploilor. 5 Pietriș care alunecă de pe munte.

NĂRUITURĂ, năruituri, s. f. Ruină a unei construcții; dărâmătură. [Pr.: -ru-i-] – Nărui + suf. -tură.

NĂRUITURĂ, năruituri, s. f. 1. Surpare, prăbușire, prăvălire; loc unde s-a produs o surpătură. Năruituri de bolovani. 2. (Concretizat) Ruină a unei construcții; surpătură, dărîmătură. Se presupune că întinderea acelei catacombe s-ar trage înlăuntrul dealului; încercarea pe la năruitură este periculoasă din cauza malului. ODOBESCU, S. II 179.

NĂRUITURĂ ~i f. 1) Teren năruit. 2) Construcție care s-a năruit. [Sil. -ru-i-] /a (se) nărui + suf. ~tură

NĂRUITURĂ s. L (Mold.) Năruire. [Cetăți] cărora le stau năruiturile, cît de abia semnele se cunosc, cum este una mai sus la Galați. M. COSTIN. Etimologie: nărui + suf. -tură. Vezi și nărui, năruit.

năruitúră f., pl. ĭ. Loc saŭ zid năruit.

nărăitură sf vz năruitură

năruitură (rar) (desp. -ru-i-) s. f., g.-d. art. năruiturii; pl. năruituri

năruitură (rar) (-ru-i-) s. f., g.-d. art. năruiturii; pl. năruituri

năruitură s. f. (sil. -ru-i-), g.-d. art. năruiturii; pl. năruituri

NĂRUITURĂ s. v. ruină.

NĂRUITURĂ s. dărăpănătură, dărîmătură, paragină, prăbușitură, ruină, surpătură, (reg.) ruinătură, (înv.) risipă, risipitură, surpare. (O ~ de casă.)