OBIECTIVISM s. n. 1. Doctrină susținând capacitatea intelectului uman de a ajunge la o cunoaștere sigură, controlabilă în opoziție cu scepticismul și relativismul. 2. (Ieșit din uz) Obiectivitate (2). – Obiectiv + suf. -ism. Cf. germ. Objektivismus, rus. obĭektivizm.

obiectivism sn [At: MACEDONSKI, O. IV, 124 / P: o-biec~ / E: obiectiv + -ism cf ger Objektivismus, rs объективизм] 1 (Iuz) Obiectivitate. 2 Atitudine de falsă obiectivitate (2).

OBIECTIVISM s. n. 1. Atitudine de falsă obiectivitate, de pretinsă nepărtinire, de renunțare la orice luare de poziție, la orice apreciere critică în domeniul cunoștințelor sociale. 2. (Ieșit din uz) Obiectivitate (2). – Obiectiv + suf. -ism. Cf. germ. Objektivismus, rus. obĩektivizm.

OBIECTIVISM s. n. 1. Atitudine de falsă obiectivitate, de pretinsă nepărtinire, prin care se maschează poziția de clasă în rezolvarea problemelor politice și teoretice (v. apolitism); prezentarea unor teorii, a unor concepții opuse, fără a lua atitudine față de ele. 2. (Ieșit din uz) Obiectivitate. Caragiale, cu tot obiectivismul său... găsește prilejul să se amestece direct în bucăți curat literare, pentru a da lovituri«liberalismului». IBRĂILEANU, SP. CR. 223. – Pronunțat: -bi-ec-.

OBIECTIVISM s.n. Falsă obiectivitate prin care unii ideologi își maschează poziția de clasă în teoriile lor; prezentare a unor idei, a unor teorii fără a lua față de ele o atitudine critică. [Cf. rus. obiektivizm, fr. objectivisme].

OBIECTIVISM s. n. atitudine de falsă obiectivitate. (< germ. Objektivismus, rus. obiektivizm)

OBIECTIVISM n. 1) Pretinsă obiectivitate în tratarea fenomenelor realității, prezentate ca necesare istoricește. 2) v. OBIECTIVITATE. /obiectiv + suf. ~ism

obiectivism (desp. -biec-) s. n.

obiectivism (-biec-) s. n.

obiectivism s. n. (sil. -biec-; mf. ob-)

OBIECTIVISM s. v. imparțialitate, nepărtinire, obiectivitate.

obiectivism s. v. IMPARȚIALITATE. NEPĂRTINIRE. OBIECTIVITATE.

OBIECTIVÍSM (< germ.) s. n. Orice doctrină susținând capacitatea intelectului uman de a ajunge la o cunoaștere sigură, controlabilă într-o anumită măsură, a anumitor lucruri, în opoziție cu scepticismul și relativismul. ♦ (În etică) Concepție susținând că anumite teze morale rămân adevărate indiferent de ceea ce crede un subiect sau altul. ♦ Atitudine de nepărtinire, de renunțare la orice apreciere critică în domeniul cunoștințelor, teoriilor, ideilor despre societate și om în interpretarea și aprecierea fenomenelor social-politice; pretenție de a elimina din câmpul științelor socio-umane tot ce ține de ideologie, de judecăți de valoare, scopuri, idealuri etc.