obiecție sf [At: STAMATI, D. / P: o-biec~ / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr objection] 1 Observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva.

OBIECȚIE, obiecții, s. f. (Adesea în legătură cu verbele «a face», «a ridica» etc.) Argument care se opune unei teze, observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva. V. critică. O obiecție poate să ne fie făcută, și anume una foarte serioasă. GHEREA, ST. CR. I 313. Și-și plecă urechea ca și cînd i s-ar fi făcut o obiecție pe care n-a auzit-o. VLAHUȚĂ, O. AL. II 23. Pronunțat: -bi-ec-. - Variantă: obiecțiune (IBRĂILEANU, SP. CR. 93) s. f.

OBIECȚIE s.f. Argument pe care cineva îl opune unei propuneri, unei pretenții, unei teze sau prin care își manifestă dezacordul față de acestea. [Gen. -iei, var. obiecțiune s.f. / cf. fr. objection, lat. obiectio – mustrare].

OBIECȚIE s. f. argument pe care cineva îl opune unei propuneri, pretenții, teze sau prin care își manifestă dezacordul față de acestea. (< fr. objection, lat. obiectio)

OBIECȚIE ~i f. Argument adus împotriva unei opinii sau afirmații, pentru a combate. [G.-D. obiecției] /<fr. objection

obiecțiune sf vz obiecție

OBIECȚIUNE s.f. v. obiecție.

obiecțiune f. dificultate ce se opune unei propuneri sau cereri.

*obĭecțiúne f. (lat. objéctio, -ónis. V. de- și in-jecțiune, pro-ĭecțiune). Acțiunea de a obĭecta. Vorbe pe care le opuĭ uneĭ afirmațiunĭ, uneĭ presupunerĭ: a nu face nicĭ o obĭecțiune. – Și obĭécție.

obiecție (desp. -biec-ți-e) s. f., art. obiecția (desp. -ți-a), g.-d. art. obiecției; pl. obiecții, art. obiecțiile (desp. -ți-i-)

obiecție (-biec-ți-e) s. f., art. obiecția (-ți-a), g.-d. art. obiecției; pl. obiecții, art. obiecțiile (-ți-i)

obiecție s. f. (sil. -biec-ți-e; mf. ob-), art. obiecția (sil. -ți-a), g.-d. art. obiecției; pl. obiecții, art. obiecțiile (sil. -ți-i-)

obiecție

OBIECȚIE s. v. critică.

OBIECȚIE s. critică, observație, rezervă, (rar) observare. (Are unele ~ după lectura romanului.)

OBIECȚIE s. f. (Construit mai ales cu verbele „a avea”, „a face”, „a ridica”) Argument pe care-l invocă cineva împotriva unei teze; observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva. cf. STAMATI, D., ARISTIA, PLUT. Voi lua cestiunea... așa cum a pus-o legea în față cu obiecțiunile prea fericirii voastre (a. 1865). URICARIUL, X, 372. Este poate cu putință a le face obiecțiunea că sînt uneori prea conciși. MAIORESCU, CR. I, 60. O obiecție poate să ne fie făcută, și anume una foarte serioasă. GHEREA, ST. CR. I, 313, cf. DDRF, BARCIANU, ȘĂINEANU, ALEXI, W. „Pizmașilor”... el li arată că trecerea... a fost încuviințată de toată boierimea țerii... și că s-a adus numai obiecția de grabă, IORGA, L. I, 264. Prevăd o obiecțiune, anume că reprezentanții vechii școli critice... au avut o activitate scurtă. IBRĂILEANU, SP. CR. 93. Objecțiunile lui erau nimerite la purtarea obraznică, SEVERIN, S. 23, cf. BUL. COM. IST. v, 46. Epitropul meu n-a făcut nici o obiecțiune. BRĂESCU, A. 157. Simțind parcă o obiecție, Aurica se scuză, CĂLINESCU, E. O. I, 54. – Pronunțat: -bi-ec-. – pl.: obiecții. – Și: obiecțiune (scris și objecțiune) s. f. – Din fr. objection.