OCINĂ, ocini, s. f. (În Evul Mediu, în Țara Românească și Moldova.) Bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar. ♦ P. ext. Loc de baștină. – Din sl. otĭcina.

ocină sf [At: (a. 1525) N. A. BOGDAN / V: (îvp) ocenă / Pl: ~ne, (reg) ~ni / E: slv отчина] 1-2 Bucată de pământ (moștenită) Si: proprietate, (înv) moșie. 3 (Îvp) Moștenire. 4 (Reg; îe) A-i merge pe ~ A moșteni o boală. 5 (Reg; îs) ~ de casă Loc de casă. 6 (Pop) Loc de baștină Si: patrie.

OCINĂ, ocini, s. f. (Înv. și pop.) Bucată de pământ moștenită; moștenire, proprietate. – Din sl. otĩcina.

OCINĂ, ocini, s. f. (Învechit și arhaizant) Bucată de pămînt moștenită; moștenire, proprietate. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești. SADOVEANU, O. VII 62. Să-i fie ocină lui și urmașilor săi în veci, cu tot cu casa noastră de vînătoare ce se află pe acea moșie. id. B. J. 714.

OCINĂ ~e f. înv. Pământ moștenit de cineva. /<sl. otițina

òcină f. o parte din moșie [Slav. OTĬČINA, patrimoniu, din OTEȚŬ, tată].

ócină f., pl. e și i (v.sl. očina, din otĭčina, patrimoniŭ, patrie, otĭčinŭ, părintesc, otĭcĭ, otecĭ, otecŭ, tată). Vechĭ. Moștenire. Moșie părintească inalienabilă (baștină): ocinele boĭereștĭ și mînăstireștĭ eraŭ scutite de bir și angarale și se numeaŭ și „moșiĭ ohabnice”. Patrie. – Și ócenă. V. ohabă și feud.

ocenă sf vz ocină

otcină^[1] sf vz ocină

ócenă, V. ocină.

ocină (înv., pop.) s. f., g.-d. art. ocinii; pl. ocini

ocină (înv., pop.) s. f., g.-d. art. ocinii; pl. ocini

ocină s. f., g.-d. art. ocinii; pl. ocini

OCINĂ s. v. moșie.

ocină s. v. MOȘIE.

ocină (ocine), s. f. – Patrimoniu, moștenire. Sl. otičina (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 233), cf. oteț. – Sec. XVI, înv., ca și toate der. – Der. ocinaș, s. m. (moștenitor, proprietar rural); ocina, vb. (a moșteni); ocinătoare, s. f. (înv., teren); ocinător, s. m. (înv., proprietar).