omenește av [At: CORESI, EV. 163 / E: om + -ește] 1 În condiții omenești. 2 Ca oamenii. 3 (Pex) Cu omenie. 4 (Rar; îlav) Pe ~ Pe înțelesul Si: clar. 5 (Rar; îoc militar) Ca pentru civili. 6 Din punct de vedere omenesc. 7 În mod omenesc.

OMENEȘTE adv. 1 Ca oamenii ¶ 2 Cum se cade, cum se cuvine, cu omenie: de mă vei sluji însă ~, atunci îți dau în tot anul cîte un cal (RET.); te tocmește dușmănește și plătește ~ (PANN) ¶¶ C. NEOMENEȘTE: de ce mă privești așa de ~? (DEM.); să-ți fie milă și de vite: nu le pedepsi ~ (PANN) [omenesc].

OMENEȘTE adv. 1. Din punct de vedere omenesc, în mod omenesc, cît poate un om. Am făcut tot ce e omenește posibil, C. PETRESCU, C. V. 154. 2. În condiții omenești, ca oamenii; p. ext. cu omenie, cumsecade, cum se cuvine. Badea și Constantin au crescut, în casa acestui unchi, destul de omenește și de cinstit. GALACTION, O. I 112. Simion ca Simion... cu el te-ai fi învoit tu omenește. REBREANU, I. 107. Eu mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării, știi, colea, ceva mai omenește. CREANGĂ, P. 9.

OMENEȘTE adv. 1) În felul oamenilor; ca oamenii. A trăi ~. 2) fig. Cu omenie; cu bunăvoință; binevoitor. A se purta ~. /om + suf. ~ește

omenéște adv. (d. omenesc). Ca oameniĭ, cu omenie, cum se cade, amabil: a te purta omenește.

ERRARE HUMANUM EST (lat.) = A greși e omenesc. Se completează cu: PERSEVERARE DIABOLICUM = a greși într’una e diabolic.

omenește adv.

ERRARE HUMANUM EST (lat.) a greși e omenește – Proverb latin pus în circulație de Cicero, în „Philippica”, 12, 2 sub forma: „Cuiusvis hominis est errare, nullius nisi insipientis in errare perseverare” („Orice om poate greși, numai prostul stăruie în greșeală”).

OMENEȘTE adv. v. cumsecade.

OMENEȘTE adv. cumsecade. (Se poartă ~ cu ei.)

Errare humanum est (lat. „A greși e omenește'”) – adesea cu completarea: perseverare diabolicum (a persevera în greșeală e diabolic). – Adagiu foarte vechi căci îl găsim sub diverse forme și la tragicii greci (de exemplu în Antigona lui Sofocle). E de obicei invocat ca scuză, sau pentru a explica o greșeală, o neglijență etc. Dictonul latin, atît de des întrebuințat, își trage originea din lucrarea retorului Seneca, intitulată Controversiae (IV, 3), unde se găsesc vorbele: „humanum est errare”. Mai înainte, Cicero, vestitul orator roman, în a 12-a Philippică împotriva lui Antoniu (paragr. Il), formulase aceeași idee, dar cu alte cuvinte: „Cuiusvis hominis est errare” (oricărui om i se întîmplă să greșească) și mai departe: „Nullius, nisi insipientis, in errare perseverare” (dar numai nebunul perseverează în greșeală). În romanul Pe muche de cuțit de M. Beniuc, găsim: "Nu era de acord cu dictonul latinesc: Errare humanum est și spunea că omul poate și trebuie să nu greșească... (pag. 499). LIT.

OMENEȘTE adv. 1. În condiții omenești, ca oamenii; p. ext. cu omenie, cumsecade, cum se cuvine. Se închina împreună cu noi omeneaște. coresi, ev. 163, cf. LEX. mars. 188, 213, budai-deleanu, lex., lb, polizu. Eu mă duc să pregătesc ceva de-a mîncărei, știi, colea, ceva mai omenește. creangă, p. 9. Cunoscui în tine fiul acelui bun împărat care ne-a cîrmuit omenește. ISPIRESCU, l. 141. Voi căuta să vă spun lucrurile omenește, ca la niște prieteni buni. vlahuȚă, s. a. ii, 570, cf. ddrf, cdde, pascu, s. 179. Se hotărî să meargă la Toma, să se înțeleagă împreună omenește. rebreanu, i. 181. Badea și Constantin au crescut, în casa acestui unchi, destul de omenește și de cinstit. galaction, o. 112. Să-l chemi și să-i vorbești omenește. c. petrescu, c. v. 229. Îmi era mie rușine să deschid gura și să vorbesc omenește față de strîmbăturile lor. teodoreanu, m. ii, 327. Stingher tu nu rămîi și te formezi în gloată, Și făptuiești, la fel cu alții, omenește. blaga, l. u. 89. Eu ți-am spus-o omenește: Glia noastră nu-ți priește. v. rom. octombrie 1954, 77. Crezi că ți-ar trebui multă vreme ca să-i convingi să doarmă totuși omenește? galan, b. i, 324. Am pomenit să se adune om cu om și să se înțeleagă omenește. preda, Î. 27. Unchiașul plăti și de astă dată omenește, cit tocmise ca să-i îmbrace reteveiul cu argint. ispirescu, ap. gcr ii, 356. Călătorii, osteniți și flăminzi fiind..., se așezară la masă și mîncară omenește. reteganul, p. iii, 4. Deacă va griji bine de ei și să va purta omenește, îi va da... un armăsar. cătană, p. b. i, 9. Își ținu gospodăria omenește. șez. vii, 139. Prietenu-n casă-l primea, Omenește mi-l cinstea. ant. Lit. pop. i, 462. Te tocmește dușmănește și plătește omenește. pann, p. v. ii, 86/27. ◊ loc. adv. (Rar) Pe omenește = pe înțelesul oamenilor, clar. Narată pe-omenește, tradițiunea-antică, Ne face să-nțelegem enigma ce agită, De șaptezeci de secoli, umana rațiune. heliade, o. i, 380. ♦ (Rar, în opoziție cu militar) Ca pentru civili. Tu cămașă mi-i croi, Dar să n-o coși omenește, Ci s-o coși cătănășește. jarnîk-binSEANU, D. 307. 2. Din punct de vedere omenesc, în mod omenesc. Pe cit se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui. maiorescu, cr. ii, 323. Omenește ai cîteodată drept să te simți mîndru de veacul tău. c. petrescu, i. 267. Am făcut tot ce e omenește posibil, să te vindec. id. c. v. 154. – Din omen- (tema veche a lui om) + suf. -ește.