OPOZIȚIE, opoziții, s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau două situații opuse, contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. ◊ Loc. adv. În opoziție cu... = în contrast cu..., spre deosebire de... 2. Împotrivire, opunere, rezistență. ◊ Loc. vb. A face opoziție = a se opune, a se împotrivi. 3. (Fil.) Noțiune a dialecticii desemnând un stadiu mai înalt de dezvoltare a contradicției decât deosebirea, stadiu în care obiectul unitar se dedublează în contrarii ce se exclud. ♦ Raport de excludere între două noțiuni sau între două judecăți, astfel încât acceptarea uneia dintre ele duce la respingerea celeilalte. 4. Poziție momentană a doi aștri care se află (aproximativ) pe aceeași direcție cu Pământul, de o parte și de cealaltă a acestuia. 5. (Jur.) Manifestare de voință destinată să împiedice îndeplinirea unui act juridic sau să impună anumite condiții acestei îndepliniri. ♦ Cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, care a fost dată în lipsa părților. ♦ Cale de atac împotriva anumitor acte de executare silită. 6. (Lingv.) Diferență, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcțională, între două unități lingvistice. II. (În țările cu regim parlamentar) Ansamblul grupărilor sau partidelor politice care se opun partidului aflat la putere; politica pe care o duc acestea față de cei aflați la putere. [Var.: (înv.) opozițiune s. f.] – Din lat. oppositio, -onis, fr. opposition, germ. Opposition.

opoziție sf [At: ȘINCAI, ÎNV. 138 / P: ~ți-e / V: (iuz) ~iune, (nob) opusețiune / S și: oppo~, ~osi~ / Pl: ~ii / E: lat oppositio, -onis, fr opposition, ger Opposition] 1 Raport dintre două lucruri sau situații opuse, contradictorii Si: opunere (1). 2 Deosebire izbitoare Si: contrast. 3 (Îlav) În ~ cu Spre deosebire de. 4 Împotrivire. 5 (Îlv) A face ~ A se opune. 6 Poziție a două corpuri cerești care, privite de pe pământ, se găsesc pe bolta cerească diametral opuse. 7 (În vechea organizare judecătorească) Cale de atac a unei hotărâri date în lipsa celui interesat. 8 Cale de atac, în cadrul anumitor proceduri de executare silită, adresată instanței care îndeplinește executarea. 9 (Lin) Diferență, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcțională, dintre două unități lingvistice. 10 (În țările cu regim parlamentar) Totalitate a persoanelor care fac parte dintr-un partid politic potrivnic partidului la putere. 11 Politică pe care o aduce partidul de opoziție (10) față de partidul aflat la putere. corectat(ă)

OPOZIȚIE, opoziții, s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau două situații opuse, contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. ◊ Loc. adv. În opoziție cu... = în contrast cu..., spre deosebire de... 2. Împotrivire, opunere, rezistență. ◊ Loc. vb. A face opoziție = a se opune, a se împotrivi. 3. (Fil.) Noțiune a dialecticii desemnând un stadiu mai înalt de dezvoltare a contradicției decât deosebirea, stadiu în care obiectul unitar se dedublează în contrarii ce se exclud. ♦ Raport de excludere între două noțiuni sau între două judecăți, astfel încât acceptarea uneia dintre ele duce la respingerea celeilalte. 4. Poziție a două corpuri cerești care, privite de pe pământ, se găsesc pe bolta cerească diametral opuse. 5. (Jur.) Manifestare de voință destinată să împiedice îndeplinirea unui act juridic sau să impună anumite condiții acestei îndepliniri. ♦ Cale de atac împotriva unei hotărâri în fața aceleiași instanțe, în cazul când hotărârea a fost dată în lipsa părților. ♦ Cale de atac împotriva anumitor acte de executare silită. 6. (Lingv.) Diferență, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcțională, între două unități lingvistice. II. (În țările cu regim parlamentar) Totalitatea persoanelor care fac parte dintr-un grup politic potrivnic partidului aflat la putere; politica pe care o duce acest grup față de partidul la putere. [Var.: (înv.) opozițiune s. f.] – Din lat. oppositio, -onis, fr. opposition, germ. Opposition.

OPOZIȚIE, opoziții, s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau situații opuse, contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. V. antiteză. Opoziția dintre idealism și materialism în filozofie. ◊ Loc. adv. În opoziție cu = spre deosebire de... În opoziție cu metafizica, dialectica demonstrează caracterul necesar al revoluției, subordonarea ei unor legi obiective tot atît de stricte ca și cele ale evoluției. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 360, 2/6. 2. Împotrivire, rezistență, opunere. Ceea ce caracterizează leninismul este conținutul său profund creator, dialectic, opoziția sa neîmpăcată față de orice dogmatism. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1, 3. 3. Poziția a două corpuri astrale care se găsesc pe bolta cerească diametral opuse privite de pe pămînt. 4. (Jur.; în vechea organizare judecătorească) Cale ordinară de atac în fața aceleiași instanțe care ă dat o hotărîre în lipsă. II. (În țările capitaliste cu regim parlamentar) Totalitatea persoanelor care fac parte dintr-un grup politic potrivnic partidului la putere; politica pe care o face acest grup față de partidul la putere. Mie îmi este indiferent dacă sînt din partidul nostru sau din opoziție. C. PETRESCU, C. V. 108. Mai mulți guvernamentali imputau opoziției că încurajează pe răufăcători. REBREANU, R. II 22. Acesta se afla în toiul unei discuții, comenta un eșec al opoziției la niște alegeri. BASSARABESCU, S. N. 171.- Variantă: (învechit) opozițiune (ODOBESCU, S. III 29) s. f.

OPOZIȚIE s.f. I. 1. Raport care se stabilește între două lucruri sau două situații opuse, contrare; contrast. ♦ Raport de excludere între două noțiuni sau judecăți, stabilit după anumite criterii. ♦ Diferență (fonetică) între două unități lingvistice. 2. Împotrivire, opunere. 3. Poziție pe care o ocupă un astru cînd Pămîntul se află între el și Soare; poziția a două corpuri cerești care se află la o distanță de 180 de grade pe bolta cerească unul față de celălalt. II. (În țările capitaliste) Grup politic parlamentar potrivnic partidului care se află la putere; (p. ext.) politică pe care o practică acest grup. [Gen. -iei, var. opozițiune s.f. / cf. fr. opposition, rus. opozițiia, lat. oppositio].

OPOZIȚIE s. f. I. 1. raport dintre două lucruri sau situații opuse, contrare; contrast. ◊ raport de excludere între două noțiuni sau judecăți. ◊ diferență cu valoare funcțională între două unități lingvistice. 2. împotrivire, opunere. 3. poziție a unui astru când Pământul se află între el și Soare; (p. ext.) poziție a două corpuri cerești diametral opuse pe bolta cerească. II. grup politic potrivnic partidului care se află la putere; (p. ext.) politica practicată de acest grup. (< fr. opposition, lat. oppositio, germ. Opposition)

OPOZIȚIE ~i f. 1) Raport dintre lucruri sau situații care coexistă opunându-se. 2) Relație dintre persoane cu idei sau interese opuse. 3) Grup de persoane care se opun majorității. 4) Grup sau partid politic care se opune partidului aflat la putere. [G.-D. opoziției; Sil. -ți-e] /<lat. oppositio, ~onis, fr. opposition, germ. Opposition

opozițiune sf vz opoziție

opusețiune sf vz opoziție

OPOZIȚIUNE s.f. v. opoziție.

opoziți(un)e f. 1. piedecă, greutate ce se pune: a face opozițiune unei căsătorii; 2. Jur. piedecă legală ce se pune la execuțiunea unui act, unei proceduri: a face opozițiune la o vânzare, la plata unei sume; 3. deosebire însemnată în modul de a fi, de a cugeta, de a lucra între două persoane: opozițiune de caractere; 4. partidul celor ce combat politica guvernului; 5. figură de retorică prin care se unesc două idei ce par contradictorii: o nebună înțelepciune; 6. în pictură: contrast de umbre și de colori; 7. Astr. pozițiunea unui astru când pământul se află între el și soare: luna plină e în opozițiune.

*opozițiúne f. (lat. op-positio, -ónis d. op-pónere, -pósitum, a opune. V. a-pozițiune). Acțiunea de a saŭ de a te opune. Contrast, nepotrivire: opozițiune de sentimente. Sforțărĭ opuse politiciĭ unuĭ guvern. Partidu celor ce combat politica guvernuluĭ. Jur. Acțiunea de a te opune unuĭ act, uneĭ procedurĭ, uneĭ sentențe: a face opozițiune contra uneĭ judecățĭ. Ret. Antiteză, figura pin care se unesc doŭă ideĭ opuse, ca: natura e mare și lucrurĭ micĭ. Astr. Distanța de 180° între doŭă planete: e eclipsă de lună cînd luna e în opozițiune cu soarele. – Și -íție. V. opor.

opoziție (desp. -ți-e) s. f., art. opoziția (desp. -ți-a), g.-d. art. opoziției; pl. opoziții, art. opozițiile (desp. -ți-i-)

opoziție (-ți-e) s. f., art. opoziția (-ți-a), g.-d. art. opoziției; pl. opoziții, art. opozițiile (-ți-i-)

opoziție s. f. poziție

opoziție

OPOZIȚIE s. 1. v. contrast. 2. v. antiteză. 3. v. împotrivire.

OPOZIȚIE s. 1. contrast. (Un raport de ~ izbitoare între...) 2. antiteză. (Relații de ~.) 3. împotrivire, opunere, rezistență, (înv.) împoncișare, împotriveală, potrivire, potrivnicie, pricinuire. (A întîmpina o dîrză ~.)

OPOZIȚIE. Subst. Opoziție, contrast, antiteză; contradicție, contrarietate, antinomie, polaritate; antagonism, contradicție antagonică (antagonistă). Nepotrivire, incompatibilitate, necompatibilitate. Împotrivire, împotriveală (rar), opunere, rezistență, stavilă (fig.). Conflict, ciocnire (fig.). Contrazicere, dezacord; controversă, dispută, confruntare, discuție, litigiu. Anii- (antialcoolism; anticentru; anticlericalism; antifascist etc.). Contra- (contraatac; contralovitură; contrapropunere etc.). Antifrază. Antonim; antipod. Oponent, opozant, potrivnic; rival; concurent; adversar. Adj. Opozabil. Opus, opozit (înv.), opoziționist, contrar, advers (fig.), împotrivit (rar); contrastant, contrastiv, antitetic, adversativ; contradictoriu, ireconciliabil (livr.), nereconciliabil (livr.), incompatibil, necompatibil, antagonic, antagonist. Anti- (antialcoolic; anticanonic; anticlerical; anticonstituțional; antidemocratic; antidinastic; antinațional; antinomic etc.). Contra- (contraindicat; contrarevoluționar etc.). Vb. A se opune, a fi în opoziție, a contrasta; a se împotrivi, a nu fi de acord, a sta (a fi, a se pune) împotriva, a fi diametral opus (cu cineva). A se contrazice, a nu se potrivi, a fi incompatibil cu..., a fi la antipod, a se bate cap în cap. A contrazice, a combate, a protesta, a zice (a răspunde, a vorbi) împotrivă. Adv. În opoziție cu..., în contrast cu...; în contradictoriu, în contradicție cu...; din contra (contră), dimpotrivă; contra, împotriva; în contra, contrar, invers, de-a-ndoasele(a), pe de-a-ndoasele(a), pe dos, viceversa. V. ceartă, deosebire, dezacord, dușmănie, împotrivire, negare, obstacol.

OPOZIȚIE s. f. (cf. fr. opposition, lat. oppositto, germ. Opposition, rus. opoziția): diferență, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcțională, între două unități lingvistice. În concepția structuralistă, prin o. se înțelege unitatea fundamentală a unui sistem lingvistic, formată din doi termeni, unul pozitiv și altul negativ. De obicei se spune că în limbă avem de-a face cu tot felul de o.

A CONTRARIO (lat.) prin opoziție – Metodă de argumentare care demonstrează valabilitatea unei teze prin relevarea nonvalabilității celei opuse.