orientație sf [At: IORGA, L. II, 91 / V: (iuz) ~iune / P: ~ri-en~ / Pl: ~ii / E: fr orientation] (Îvr) 1-2 Orientare (1-2).

ORIENTAȚIE s. f. (Învechit) Orientare. E om cu păreri proprii, cu sentimente bine definite, cu orientație politică. IORGA, L. II 91.

ORIENTAȚIE s.f. (Rar) Orientare. [< fr. orientation].

orientațiune sf vz orientație

*orientațiúne f. (fr. orientation). Acțiunea de a saŭ de a te orienta: orientarea e ușoară pin ajutoru busoleĭ. Pozițiunea unuĭ obĭect față de punctele cardinale. Mar. Dispozițiunea pînzelor ca să primească bine vîntu. – Și -áție, dar maĭ des -áre.

orientație (înv.) (desp. -ri-en-, -ți-e) s. f., art. orientația (desp. -ți-a), g.-d. art. orientației; pl. orientații, art. orientațiile (desp. -ți-i-)

orientație (înv.) (-ri-en-, -ți-e) s. f., art. orientația (-ți-a), g.-d. art. orientației; pl. orientații, art. orientațiile (-ți-i-)

orientație s. f. (sil. -ri-en, -ți-e), art. orientația (sil. -ți-a), g.-d. art. orientației; pl. orientații art. orientațiile (sil. -ți-i-)