orificiu sn [At: NEGULICI / Pl: ~ii / E: fr orifice, lat orificium] Deschizătură prin care o cavitate comunică cu exteriorul sau cu o altă cavitate Si: gaură.

ORIFICIU, orificii, s. n. Deschizătură prin care o cavitate (a unui organism sau a unui obiect) comunică cu exteriorul. Orificiu bucal.

ORIFICIU s.n. Deschidere, deschizătură (a unei cavități). [Pron. -ciu, pl. -ii. / cf. lat. orificium, fr. orifice].

ORIFICIU s. n. deschidere (a unei cavități). (< lat. orificium fr. orifice)

ORIFICIU ~i n. Loc deschis prin care o cavitate sau un spațiu închis comunică cu exteriorul ori cu o altă cavitate sau spațiu închis. [Sil. -ciu] /<fr. orifice, lat. orificium

orificiu n. deschizătură: orificiul unui vas.

*orifíciŭ n. (lat. orificium, d. os, óris, gură, deschizătură, și facere, a face. V. arti-, edi-, o- și sacri-ficiŭ). Deschizătură, gură, gaură la o țeavă, la un organ ș. a.

orificiu s. n., art. orificiul; pl. orificii, art. orificiile (desp. -ci-i-)

orificiu [ciu pron. cĭu] s. n., art. orificiul; pl. orificii, art. orificiile (-ci-i-)

orificiu s. n. [-ciu pron. -cĭu], art. orificiul; pl. orificii, art. orificiile (sil. -ci-i-)

orificiu

orificiu, -cii.

ORIFICIU POLAR deschidere în calota parașutei care permite scurgerea aerului, conferindu-i stabilitate.

ORIFICIU s. 1. deschizătură. 2. orificiu piloric v. pilor.

ORIFICIU s. deschidere, deschizătură, gaură, (livr.) apertură, (Mold.) bortă. (Un ~ îngust într-un zid.)