OSPEȚIE, (2) ospeții, s. f. (Pop.) 1. Primire bună, ospitalitate. 2. (Rar) Ospăț. – Oaspete + suf. -ie.

ospeție sf [At: NEGRUZZI, S. I, 95 / Pl: ~ii / E: oaspete + -ie] 1-2 Primire (bună). 3 (Nob) Loc de găzduire Si: adăpost. 4 Vizită. 5 (Rar) Ospăț (1).

OSPEȚIE, (2) ospeții, s. f. 1. Primire bună, ospitalitate. 2. (Rar) Ospăț. – Oaspete + suf. -ie.

OSPEȚIE, (2) ospeții, s. f. 1. Primire bună, ospitalitate. După cît văd eu, de nevoie cereți ospeție, că aveți un rănit. SADOVEANU, O. I 36. Taci, bădică, nu mai spune Că n-avem suflete bune, C-asta-i țara ospeției, Țara dulce-a veseliei. ALECSANDRI, P. P. 241. Grațioasa voastră ospeție ne făcea a uita supărările vieții. NEGRUZZI, S. I 95. 2. (Neobișnuit) Ospăț. Veselia cea mare era însă la ospeția dată de noul măiestru, masă întinsă și încărcată. SLAVICI, O. II 126.

OSPEȚIE ~i f. 1) reg. Vizită făcută cuiva cu scopul unei întâlniri prietenești; musafirie. * A chema în ~ a invita pe cineva acasă la o masă sau la o petrecere. 2) pop. v. OSPITALITATE. 3) rar v. OSPĂȚ. /oaspete + suf. ~ie

ospeție f. ospitalitate: unde dulcea ospeție îl întâmpină zâmbind AL.

ospețíe f. Ospătare (primire de oasăețĭ). Calitatea de oaspete. V. musafirlîc.

uspeție sf vz ospeție

ospeție (pop.) s. f., art. ospeția, g.-d. art. ospeției; (ospețe) (rar) pl. ospeții, art. ospețiile (desp. -ți-i-)

ospeție (pop.) s. f., art. ospeția, g.-d. art. ospeției; (ospețe) pl. ospeții, art. ospețiile

ospeție s. f., art. ospeția, g.-d. art. ospeției; (ospețe) pl. ospeții, art. ospețiile

OSPEȚIE s. v. ospitalitate.

OSPEȚIE s. v. banchet, masă, ospăț, praznic, prăznuire, prânz, vizită.

OSPEȚIE s. ospitalitate, (înv.) ospătătură. (S-au bucurat de cea mai caldă ~.)

ospeție s. v. BANCHET. MASĂ. OSPĂȚ. PRAZNIC. PRĂZNUIRE. PRÎNZ. VIZITĂ.