PALATIN², -Ă, palatini, -e, adj. (Anat.) Palatal (1). – Din fr. palatin.

palatin¹, ~ă a [At: KRETZULESCU, A. 107/22 / Pl: ~i, ~e / E: fr palatin] (Atm) 1-11 Palatal (1-11). 12 (Îs) Vălul ~ Vălul palatului² (2).

PALATIN², -Ă, palatini, -e, adj. (Anat.) Palatal. – Din fr. palatin.

PALATIN², -Ă, palatini, -e, adj. Al cerului-gurii, al palatului¹. Văl palatin. ▭ Cavitatea nazală este despărțită de cea bucală printr-un perete osos format din oasele palatine, continuate cu vălul palatului. ANATOMIA 67.

PALATIN, -Ă adj. Al cerului gurii, al palatului; palatal. [< fr. palatin].

PALATIN², -Ă adj. referitor la cerul gurii, din regiunea palatului; palatal. ◊ (s. n.) os pereche în porțiunea posterioară a feței, la formarea palatului dur. (< fr. palatin)

PALATIN² ~ă (~i, ~e) v. PALATAL. ◊ Boltă ~ă cerul gurii. /<fr. palatin

PALATIN³ ~ă (~i, ~e) Care ține de palatin sau de palatinat; propriu palatinului sau palatinatului. /<fr. palatin

1) *palatín, -ă adj. (lat. palatinus, d. palatium, palat. V. paladin). De la palatu împăraților romanĭ: garda palatină. Care avea vre-un oficiŭ la palatu suveranuluĭ, vorbind de senioriĭ din evu mediŭ și maĭ în coace: conțiĭ palatinĭ aĭ Angliiĭ. Dela palatu luĭ Carol cel Mare: școala palatină. Din Palatinat (numele a doŭă state din vechĭu imperiu germanic): contele palatin al Rinuluĭ, electoru palatin, o principesă palatină (femeĭe saŭ fiĭcă de conte saŭ de elector palatin). S. m. Vicerege al Ungariiĭ odinioară. Guvernator al uneĭ provinciĭ în regatu Poloniiĭ. Locuitor din Palatinat. Palatină s. f. Blană pe care femeile o poartă pe umerĭ (după moda principeseĭ palatine, [Carlota Elisabeta a Bavariiĭ, a doŭa nevastă a duceluĭ de Orléans] la 1676).

2) *palatín, -ă adj. (fr. palatin, d. lat. palatum, ceru guriĭ). Anat. Al ceruluĭ guriĭ, al palatuluĭ: bolta palatină.

palatin⁴ (referitor la palatin¹/la palatinat) adj. m. (conte ~), pl. palatini; f. palatină (gardă ~), pl. palatine corectat(ă)

!palatin³ (referitor la cerul gurii) adj. m. (+ s. n.: vălul ~); palatină (bolta ~), pl. palatine

palatin¹ adj. m., pl. palatini; f. palatină, pl. palatine

palatin (anat., ist.) adj. m., s. m., pl. palatini; f. sg. palatină, pl. palatine

PALATÍN² (< fr.; {s} lat. palatum „cerul gurii”) adj. Care aparține palatului¹. ◊ Boltă p. = boltă. ◊ Văl p. = porțiune musculară care continuă, în partea posterioară a cavității bucale, bolta p. și care se termină cu o prelungire, numită uvulă. ◊ Os. p. = os pereche care completează partea posterioară a palatului. ◊ Apofiza p. = una dintre apofizele maxilarului superior.

PALATÍN³ (< fr.) s. m. Rasă de porci locală, primitivă, originară din Palatinul Podoliei, cu masă corporală mare, crescută în trecut pe scară largă mai ales în SE României.

PALATIN adj. (ANAT.) palatal. (Regiunea ~.)

PALATIN adj. (ANAT.) palatal. (Regiunea ~.)