PEDICUȚĂ, pedicuțe, s. f. Mică plantă tîrîtoare, ramificată, cu frunze dese, cu ramuri drepte terminate cu cîte un spic de frunze fertile cu sporange; praful galben (sporii) din sporange se întrebuințează în medicină (Lycopodium clavatum); brînca-ursului. (Atestat în forma pedecuță) Pedecuța... numită și brînca-ursului, e o buruiană mică și face flori gălbioare. ȘEZ. XV 102. – Variantă: pedecuță s. f.

PEDICUȚĂ ~e f. Plantă erbacee cu tulpină culcată și ramificată, având frunze mici, aciculare, ce crește în pădurile montane; brădișor. /pedică + suf. ~uță

pedicuță f. plantă cu al cării praf galben (numit praful strigoilor) babele vrăjesc ca să iea mana vacilor, iar țăranul spală cu fiertura dintr’însa caii plini de râie (Lycopodium clavatum). [Origină necunoscută].

pedicúță f., pl. e (d. pedică). O plantă numită și pedică și cornișor. V. cornișor.

BRĂDIȘOR sm. 🌿 1 dim. BRAD ¶ 2 Ramură de brad sau șomoiag de paie ce se pune pe învălitoarea unei case cînd se clădește ¶ 3 Trans. = JNEAPĂN ¶ 4 = COADA-CALULUI³ ¶ 5 = CORNIȘOR2 ¶ 6 = PEDICUȚĂ ¶ 7 Plantă ierboasă cu ramuri numeroase și de aceeași înălțime formînd mici tufișuri țepene de 10-20 cm. înălțime; frunzele mici, subțiri și ascuțite, foarte dese și aspre la pipăit, dau plantei înfățișarea unei cetini de brad; crește prin crăpăturile stîncilor și prin pădurile umede din munți (Lycopodium selago) (🖼 573).

BRÎNCĂ¹ (pl. -ci) sf. I. 1 🐒 Labă, partea de jos a piciorului unui animal: Și momița... cu o grație cochetă, Ține ’n ~ o lornietă (DON.) ¶ 2 familiar Mînă: odată era cît pe-aci să pun brînca pe el (RET.) ¶ 3 familiar Împinsătură puternică cu mîna spre a depărta pe cineva sau a-l face să cadă; îmbrîncitură: am început să-i plătesc cu dobîndă pumnii din grădină și brînca de la școală (GN.) ¶ 4 🌿 BRÎNCA-URSULUI¹ = CRUCEA-PĂMÎNTULUl; BRÎNCA-URSULUI² = PEDICUȚĂ. II. BRÎNCI pl. 1 Labe, picioare; pe ~, în patru labe, pe cîteși patru picioarele (vorb. de animale), pe mîini și pe picioare (vorb. de oameni): a umbla pe ~; a da, a cădea pe sau în ~, a cădea cu fața la pămînt ¶ 2 Împinsătură, îmbrîncitură: asvîrlea pe boier cu ~ pe scară (I.-GH.); a da ~ cuiva, a-l împinge cu putere, ca să se depărteze sau să cadă: i se pare că i-a dat cineva ~ într’un abis (VLAH.); pop. a da un brînciu: numai cîte un brînciu le da... și se duceau peste cap (ISP.); Fig. familiar: inima îi dete ~ (ISP.), inima îl îndemnă, îl îmboldi [lat. branca].

pédică (est) și pĭédică, pĭédecă (vest) f., pl. ĭ (lat. pĕdĭcă, it. piédica, pv. petge, fr. piège. V. îm-pedec, pedestru). Lucru care împedecă mersu unuĭ om, unuĭ animal, uneĭ mașinĭ, cum ar fi picĭoru pe care-l puĭ înaintea picĭoarelor altuĭa ca să-l facĭ să cadă, funia saŭ lanțu cu care legĭ picĭoarele anterioare ale caluluĭ ca să nu fugă de la păscut (V. paĭvan), funia, lanțu orĭ butucu cu care opreștĭ roata uneĭ căruțe cînd merge la vale (V. talaghir), pĭesa de oțel care ține rîdicat cocoșu puștiĭ în ainte de a lovi capsa, scîndurica care oprește sulurile la războĭu de țesut ș. a.: a pune pedică cuĭva saŭ la ceva. O plantă numită și pedicuță. Fig. Obstacul, dificultate.