PLOCON, plocoane, s. n. 1. (În timpul dominației otomane în Țările Române) Dar făcut în semn de recunoaștere a suzeranității otomane. 2. Dar, cadou (oferit pentru a obține o favoare). ◊ Expr. A duce (sau a aduce, a trimite etc. pe cineva) plocon (cuiva) = a prezenta pe cineva cuiva, a pune pe cineva în fața cuiva. ♦ Spec. Dar care se dă nașilor (la nuntă, la botez sau în anumite ocazii). 3. (Înv.) Jertfă, ofrandă. 4. (Și în sintagma plocon de nume) Denumire dată, în Evul Mediu, în Țările Române, unor dări sau daruri, devenite apoi obligații ale birnicilor. [Var.: poclon s. n.] – Din sl. poklonŭ.

plocon sn [At: CORESI, L. 427/8 / V: (îvp) poclon, (reg) ~oană sf / E: slv поклонъ] 1 (Înv) Ofrandă adusă divinității. 2 (În Evul Mediu; în țările române) Dar omagial intrând în obligațiile vasalilor către Poartă sau a supușilor către curtea domnească ori către stăpânul moșiei. 3 (În Evul Mediu; în țările române; șîs ~ de nume) Denumire generică dată unor daruri și unor dări, devenite în timp obligații ale birnicilor. 4 (Fam; prt) Ceea ce se dă cuiva în schimbul unui serviciu sau pentru a obține o favoare, un privilegiu. 5 (Pgn) Dar. 6-7 (Înv; îe) A duce (sau a aduce, a trimite, a încredința etc. pe cineva) ~ (cuiva) sau (rar) a se duce ~ (A preda pe cineva cuiva sau) a se preda. 8 (Îae) A duce cuiva pe cineva nedorit. 9 (Irn; îe) A-i pica ~ A-i veni cuiva pe neașteptate ceva sau cineva nesuferit. 10 (Spc) Dar care se dă nașilor la nuntă, la botez, miresei ori tinerilor căsătoriți la nuntă etc. 11 (Reg) Plecăciune. 12 (Reg) Mătanie.

PLOCON, plocoane, s. n. 1. Dar omagial intrând în obligațiile vasalilor către Poartă sau ale supușilor către curtea domnească sau către stăpânul moșiei; (astăzi, fam.) dar, cadou (făcut adesea pentru un serviciu, o favoare). ◊ Expr. A duce (sau a aduce, a trimite etc. pe cineva) plocon (cuiva) = a prezenta pe cineva cuiva, a pune pe cineva în fața cuiva. ♦ Spec. Dar care se dă nașilor (la nuntă, la botez sau în anumite ocazii). 2. (Înv.) Jertfă, ofrandă. 3. (Și în sintagma plocon de nume) Denumire dată, în evul mediu, în țările române, unor dări sau daruri, devenite apoi obligații ale birnicilor. [Var.: poclon s. n.] – Din sl. poklonŭ.

PLOCON, plocoane, s. n. 1. Dar, cadou; p. ext. dar oferit cuiva la ocazii solemne, în semn de prețuire sau de respect (în trecut mai ales pentru a obține o favoare). Și-și mai rotunjește starea și cu plocoane și cu mînă de lucru, pe care n-o plătește. PAS, Z. I 155. Lupul în urmă spre tron se duce, Și după vechiul, bun obicei, Măriei-sale plocon îi duce Și înainte-i pune doi miei. ALEXANDRESCU, P. 62. ◊ (În legătură cu persoane; astăzi glumeț sau ironic) Le-a trimis procurorul citații să vină la parchet. S-au dus singuri plocon, în loc să se ascundă. PAS, Z. IV 236. Boierul i-a cumpărat lui Mură o vioară de nu știu cîte sute de galbeni și era boierul gata să-l trimită pe Mură plocon domnului său și rudei sale, măriei-sale vodă. GALACTION, O. I 69. Va crește pe Lya, o va face femeie desăvîrșită... și pe urmă i-o va încredința plocon. GHEREA, ST. CR. I 274. 2. Dar oferit în trecut turcilor, în semn de supunere și de recunoaștere a suzeranității lor. Mircea cel Bătrîn, Bogdan și alții au închinat țara la împărăție. Închinarea consista în oarecare plocoane și ajutoare felurite, pe care vasalul trebuia să le dea căpeteniei sale morale. ODOBESCU, S. II 17. Trimise pe logofătul Tăut cu un plocon de zece pungi de bani și însoțit de o ceată de pedestrime, ca să meargă la sultanul turcilor să-i închine Moldova. BĂLCESCU, O. I 81. ♦ (Învechit) Impozit, dare, bir. Se hotărî ca boierii și mănăstirile să plătească ploconul, ajutorința, mucarerul, văcăritul și oieritul în toți anii. BĂLCESCU, O. I 17. – Variantă: poclon (CREANGĂ, P. 305, ALECSANDRI, T. 184, ȘEZ. XXI 5) s. n.

PLOCON ~oane n. 1) (în Moldova și în Muntenia medievală) Dar oferit de supușii Porții Otomane, curții domnești sau moșierului. 2) fam. Cadou făcut unei persoane pentru a obține o favoare sau drept mulțumită pentru un serviciu ◊ A duce (sau a aduce, a trimite) pe cineva ~ cuiva a prezenta pe cineva în fața cuiva (în semn de omagiu sau pentru a fi judecat sau pedepsit). /<sl. poklonu

PLOCON s.n. (Mold., ȚR) Dar, cadou. A: Pocloane de vin de la orașă. URECHE. Au trimis la Poartă poclon de au mulțămit împăratului. NECULCE; cf. A 1756, 11^v; A 1777, 12^r. B: I-au trimis la Țarigrad cu bani ca să dea pocloanile domniei. IST. ȚR. Mehmet . . . vrea să mărească ploconul rumânilor si al moldovenilor. R. POPESCU; cf. ANON. CANTAC.; ANTIM; ESOPIA 1705; A 1717, 24^v, 42^r. Variante: poclon (URECHE; IST. ȚR; ANON. CANTAC.; ANTIM ; ESOPIA 1705; R. POPESCU; A 1717, 27^v, 42^r; A 1756, 11^v; A 1777, 12^r). Etimologie: sl. poklonŭ. Cf. p e ș c h e ș.

plocon n. 1. dar făcut unui superior de către un inferior: după vechiul obiceiu, Măriei sale plocon îi duce GR. AL.; 2. od. dare numită obișnuit bairamlâc. [Mold. poclon = slav. POKLONŬ, închinăciune, dar, tribut].

plocón (vechĭ, azĭ est) n., pl. oane (vsl. po-klonŭ, plecăcĭune, închinăcĭune, dar, tribut). Dar oferit unuĭ superior (cum fac maĭ ales țăraniĭ cînd vor să-șĭ atragă o favoare) saŭ (Trans.) uneĭ lehuze (rodin). Odinioară, un bir numit maĭ des baĭramlîc.

plocoană sf vz plocon

poclon² sn vz plocon

POCLON s.n. v. plocon.

poclon n. Mold. V. plocon: au venit sătenii cu pocloane de ziua d-tale AL.

poclón ș. a. V. plocon ș. a.

plocon s. n., pl. plocoane

plocon s. n., pl. plocoane

plocon s. n., pl. plocoane

plocon

plocon, -coane.

PLOCON s. v. atenție, cadou, compliment, dar, închinăciune, jertfă, mătanie, ofrandă, plecăciune, ploconeală, prinos, reverență, surpriză, temenea.

plocon s. v. ATENȚIE. CADOU. COMPLIMENT. DAR. ÎNCHINĂCIUNE. JERTFĂ. MĂTANIE. OFRANDĂ. PLECĂCIUNE. PLOCONEALĂ. PRINOS. REVERENȚĂ. SURPRIZĂ. TEMENEA.

plocon (plocoane), s. n. – Cadou, dar. Se spunea înainte despre daniile făcute, mai mult sau mai puțin silit, domnului sau marilor dregători; în epoca modernă mai ales despre daruri oferite cu o anumită solemnitate (Trans., dar de botez). – Ploconul steagului, contribuție pretinsă de fiecare schimbare de domnitor; se percepea și de la cei scutiți și de la marii boieri; pentru oamenii de rînd se micșora la două sferturi. – Plocon domnesc, impozit adițional în favoarea strîngerilor de biruri asupra oilor, grînelor și vinurilor; legiferat de Constantin Mavrocordat în medie pentru zece oi. – Var. înv. poclon. Megl. puclon. Sl. poklonŭ „reverență” (Miklosich, Lexicon, 609; Cihac, II, 269; Conev 58), cf. bg., sb. poklon. – Der. ploconi, vb. refl. (a se înclina, a face temenele, a saluta respectuos, a se umili), din sl. po(dŭ)kloniti, poklanjati; ploconeală, s. f. (aplecare, ploconire).

a sălta ploconul expr. (intl.) a fura un lucru la îndemână / nepăzit.