pociumb [At: ANON. CAR. / V: (îvp) ~mp, (reg) păci~, păciund, ploci~, plociun, ~cimp, ~cinci / Pl: ~i, (reg) ~e, ~uri / E: cf ciomp] 1 sm (Îvp) Par¹ pentru susținere, fixare în construcții rudimentare, la plante etc. 2 Stâlp în construcție. 3 av (Reg; îe) A sta ~ A nu face nimic. 4 (Reg; spc) Ax al vârtelniței. 5 (Reg; spc) Ax al scrânciobului. 6 sm (Îrg) Ciot de copac rămas în pământ după tăiere. 7 (Îrg) Butuc. 8 sm (Reg; spc) Butuc al nicovalei pe care se bate coasa. 9 (Reg; dep) Persoană scundă și grasă.

POCIUMB, pociumbi, s. m. 1. Par scurt, bătut în pămînt, servind pentru a lega un animal sau pentru a fixa ceva; țăruș. Purcelul vru să plece după stăpînă-șa, dar, legat cu sfoară de un pociumb, trebui să-și oprească avîntul. REBREANU, R. I 147. Rămas singur, înțepeni un cap al butucului de un pociumb. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 68. Cioplea frigarea și pociumbii pentru ceaun. SLAVICI, N. I 333. 2. Fiecare dintre parii lungi pe care se împletesc nuielele unui gard sau ale unui perete de casă. Calul tău, ce l-ai legat, De pociumbul gardului în mijlocul satului. MARIAN, S. 365. 3. Parul din mijlocul unei arii de treierat cu cai; steajăr.Lemnul în jurul căruia se învîrtește vîrtelnița. – Variantă: pociump (RETEGANUL, P. IV 74) s. m.

POCIUMB s.m. (Ban.) Stîlp, par, țăruș. Pocsumb. AC, 361. Etimologie: cf. ciomp. Cf. paliță, șarampoi.

pociumb m. 1. Mold. Tr. par scurt: calul tău... legat de pociumbul gardului POP.; 2. (Gorj) fusul vârtelniței. [V. ciump (cu prefixul intensiv slav. PO)].

pocĭúmb (sud) și -mp (nord) m. (po- și cĭump). Țăruș, par gros, stîlp: pocĭumbu ariiĭ (steajăru), al vîrtelnițeĭ (stîrcĭogu). Fig. Om îndesat, ghindoc, dop, bursuc: Om mic, îndesat ca un pocĭump (VR. 1910, 6, 289). – În vest clocímp, -cĭúmp, -cĭúmb (GrS. 1937, 246), cĭot, nod.

cociumb sn vz pociump

cociump sn vz pociump

păciumb sm vz pociumb

păciund sm vz pociumb

plociumb sm vz pociumb

plociun sm vz pociumb

pocimp sm vz pociumb

pocinci sn vz pociumb

pociump sm vz pociumb

POCIUMP s. m. v. pociumb.

pociumb (înv., pop.) s. m., pl. pociumbi

pociumb (înv., pop.) s. m., pl. pociumbi

pociumb s. m., pl. pociumbi

pociumb, -bi.

POCIUMB s. v. bârnă, buștean, butuc, fus, grindă, par, parmac, pripon, stâlp, țăruș.

pociumb s. v. BÎRNĂ. BUȘTEAN. BUTUC. FUS. GRINDĂ. PAR. PARMAC. PRIPON. STÎLP. ȚĂRUȘ.

pociump, pociumpi, (pociumb), s.n. – Țăruș, par, stâlp (ALRRM, 1971: 282): „Și-am legat-o de un pociumb, la hăitaș” (Bilțiu, 1999: 139). – Cf. ciomp (MDA); cf. germ. Baumstumpf „partea puțin înaltă, rămasă în pământ, după tăierea unui arbore” (Țurcanu, 2005: 21). Cuv. rom. > magh. pocsumb (Bakos, 1982).

pociump, -i, (pociumb), s.n. – Țăruș, par, stâlp (ALR 1971: 282): „Și-am legat-o de un pociumb, la hăitaș” (Bilțiu 1999: 139). – Cf. ciomp (MDA); Cf. germ. Baumstumpf „partea puțin înaltă, rămasă în pământ, după tăierea unui arbore” (Țurcanu 2005: 21); Cuv. rom. preluat în magh. (pocsumb) (Bakos 1982).