POLCOVNIC, polcovnici, s. m. (Înv.) 1. Comandant al unui polc; grad militar corespunzător colonelului. 2. Comandant al unei formațiuni militare de pază a ordinii publice. – Din ucr., rus. polkovnik.

polcovnic sm [At: URECHE, L. 94 / V: (înv) ~nec / Pl: ~ici / E: ucr, rs полковник] (Înv) 1 Grad militar corespunzător colonelului de mai târziu. 2 (Pex) Persoană care avea gradul de polcovnic (1). 3 Comandant al unui polc (1). 4 Comandant al unui grup de oameni însărcinați cu ordinea publică, cu paza podurilor cu îndeplinirea unor treburi administrative etc. 5 (Îs) ~ de străini Subaltern al marelui vornic de poliție, însărcinat cu strângerea dărilor străinilor care locuiau în București.

POLCOVNIC, polcovnici, s. m. (Înv.) 1. Comandant al unui polc; grad militar corespunzător colonelului. 2. Comandant al unei formații militare de pază a ordinii publice. – Din ucr., rus. polkovnik.

POLCOVNIC, polcovnici, s. m. (Învechit) 1. Comandant al unui polc; colonel. Niște boieri moldoveni, ce erau emigrați în Polonia... luară vreo cîteva regimente de polonezi cu polcovnicii Dimidinski și Kunecki și se pogorîră în Moldova. BĂLCESCU, O. I 186. 2. Comandant al unei formații militare de pază a ordinii publice. Ciocoiul deschise ușa și luă ștafeta din mîna lui Năstase Arnăutul, care devenise acum polcovnic de județ. FILIMON, C. 296.

POLCOVNIC ~ci m. 1) înv. Ofițer cu grad corespunzător colonelului. 2) Militar care comandă un polc. /<rus., ucr. polkovnik

polcovnic m. od. colonel: polcovnicul de vânători cu polcovnicul de Târgoviște FIL. [Rus. POLKOVNIKŬ (v. polc)].

polcóvnic m. (rus. polkóvnik). Vechĭ. Colonel (comandant de polc). – În Olt. Munt. și polcomnic. Fem. -eásă, pl. ese.

polcovnec sm vz polcovnic

polcovnic s. m., pl. polcovnici

polcovnic s. m., pl. polcovnici

polcovnic s. m., pl. polcovnici

POLCOVNICUL, Nicolae (sfârșitul sec. 18-începutul sec. 19), pictor român. Autorul unui autoportret, al portretului soției cu copilul și al unor portrete de ctitori ai bisericii din Leordeni. Eliberat de rigiditatea picturii religioase, stilul său marchează un progres în dezvoltarea picturii românești.

POLCOVNIC s. v. colonel.

polcovnic s. v. COLONEL.

POLCOVNIC s.m. (Mold.) 1. Comandant al unui polc. Și un polcovnic . . . vestit . . . s-au înecat. URECHE; cf. M. COSTIN, NECULCE. 2. Persoană care în trecut comanda un grup de oameni însărcinați cu ordinea publică, cu paza podurilor etc. // B: Acolo au pus polcovnici, judecători, logofeți, după obiceiurile lor. R. POPESCU. Etimologie: ucr. rus. polkovnik. Vezi și polc. Cf. o b e r s t, r e i m e n t a r.