precipițiu [At: LB / V: precepiș, ~iciu (Pl: ~uri), ~piț (Pl: ~țe), (reg) prețâpiș, prețipiș sn / Pl: ~ii / E: lat praecipitium, it precipizio, fr précipice] 1 sn (Înv) Prăpastie. 2 ain (Îf prețipiș) Abrupt. 3 sn (Trs; îf prețâpiș) Munte. 4 sn Cădere de la înălțime. 5 sn (Fig) Dezastru. 6 sn (Fig) Ruină. corectat(ă)

PRECIPIȚIU, precipiții, s. n. (Învechit) Abis, prăpastie. Precipițiul ce stă deschis înainte-ne ca să ne înghită. GHICA, A. 772.

PRECIPIȚIU s.n. (Latinism) Cădere de la înălțime. ♦ Abis, hău. ♦ Dezastru, ruină. [Pron. -țiu. / < lat. praecipitium, cf. fr. précipice].

precipițiu n. 1. prăpastie; 2. fig. nenorocire mare, pericol mare.

*precipíțiŭ n. (lat. praecipitium). Prăpastie.

precepiș sn vz precipițiu

precipiciu sn vz precipițiu

precipiț sn vz precipițiu

prețâpiș sn vz precipițiu

prețipiș sn vz precipițiu

precipițiu (înv.) [iu pron. ĭu] s. n., art. precipițiul; pl. precipiții, art. precipițiile (desp. -ți-i-)

precipițiu (înv.) [țiu pron. țĭu] s. n., art. precipițiul; pl. precipiții, art. precipițiile (-ți-i-)

precipițiu s. n. [-țiu pron. -țiu], art. precipițiul; pl. precipiții, art. precipițiile (sil. -ți-i-)

PRECIPIȚIU s. v. abis, adânc, prăpastie.

precipițlu s. v. ABIS. ADÎNC. PRĂPASTIE.