reculegere sf [At: VLAHUȚĂ, O. A. III, 193 / E: reculege] 1 (înv) Strângere (din nou). Revenire dintr-o emoție, o spaimă. 3 Regăsire de sine. 4 Adâncire în meditație. 5 (Îs) Moment (sau minut) de ~ Moment de tăcere și de meditație în semn de omagiu pentru o persoană decedată.

RECULEGERE, reculegeri, s. f. Acțiunea de a se reculege și rezultatul ei. Unde era odihna aceea în care să găsești reculegerea? C. PETRESCU, Î. II 109. Fața i se crispă într-o penibilă sforțare de reculegere. VLAHUȚĂ, O. A. III 193. ♦ Adîncire în gînduri, meditație. Contemplația artistică presupune reculegere și tăcere. RALEA, O. 81. Odăile parcă nu erau făcute pentru hodină și reculegere. ANGHEL, PR. 4. ◊ Moment sau minut de reculegere = moment în care se întrerupe orice activitate și se păstrează tăcere, în semn de omagiu pentru un dispărut.

RECULEGERE s.f. Acțiunea de a (se) reculege și rezultatul ei. ♦ Moment de reculegere = moment de tăcere și de meditație în memoria unui dispărut. [< reculege].

RECULEGERE s. f. acțiunea de a (se) reculege. ♦ moment de ~ = moment de tăcere și de meditație în memoria unui dispărut. (< reculege)

RECULEGERE ~i f. v. A SE RECULEGE. ◊ Moment de ~ moment de tăcere în amintirea unei persoane decedate. /v. a se reculege

reculegere f. încordarea minții la un singur lucru.

reculegere s. f., g.-d. art. reculegerii; pl. reculegeri

reculegere s. f., g.-d. art. reculegerii; pl. reculegeri

reculegere s. f. culegere

RECULEGERE s. v. revenire.

RECULEGERE s. dezmeticire, regăsire, revenire, trezire. (~ cuiva din uluială.)