REMUȘCARE, remușcări, s. f. Mustrare de cuget; părere de rău; căință, regret. – Pref. re- + mușcare (după fr. remords).

remușcare sf [At: HELIADE, D. J. 122/7 / Pl: ~cări / E: re¹- + mușcare cf fr remords, it rimodere] 1 (Adesea în construcție cu verbul „a avea”) Mustrare de cuget. 2 (Adesea în construcție cu verbul „a avea”) Părere de rău a cuiva pentru o faptă rea pe care a comis-o Si: regret, căință.

REMUȘCARE, remușcări, s. f. Mustrare de cuget; părere de rău; căință, regret. – Re¹- + mușcare (după fr. remords).

REMUȘCARE, remușcări, s. f. Mustrare de cuget; părere de rău simțită de cineva pentru o faptă rea comisă de el însuși; regret. Costea avu o clipă un început de remușcare, văzînd-o îmbătrînită fără vreme. C. PETRESCU, C. V. 99. Eroul său, ridicat din popor, își «uită» «datoriile» cătră ai săi, pînă într-o zi cînd o întîmplare i le trezește cu o chinuitoare remușcare în suflet. IBRĂILEANU, S. 86.

REMUȘCARE ~ări f. Părere de rău cauzată de o nereușită sau de săvârșirea unei fapte reprobabile; mustrare de cuget; căință; regret. * A avea ~ări a-l mustra conștiința pe cineva. /re- + mușcare

remușcare f. mustrare de cuget. [Modelat după fr. remords].

*remușcáre f., pl. ărĭ (după fr. remords, îld. re-mors vechĭu part. d. re-mordre, a mușca ĭar. V. mursec). Mustrare de cuget, căință: a avea remușcărĭ.

remușcare s. f., g.-d. art. remușcării; pl. remușcări

remușcare s. f., g.-d. art. remușcării; pl. remușcări

remușcare s. f. mușcare

REMUȘCARE s. v. regret.

REMUȘCARE s. căință, mustrare, pocăință, regret, părere de rău, (pop.) penitență, pocăială, (înv.) înfrîngere, pocaianie, (franțuzism înv.) repentir. (Simțea o sinceră ~ pentru cele făcute.)

REMUȘCÁRE (< re¹ + mușcare, după fr. remords) s. f. Părere de rău, căință, regret; mustrare de cuget. Reprezintă o reacție a eului față de propriul sentiment de vinovăție, având semnificația unei autoagresiuni psihice.