RESPIRAȚIE, respirații, s. f. Totalitatea proceselor fiziologice prin care se realizează schimbul de gaze (absorbirea oxigenului și eliminarea dioxidului de carbon) între organismele vii și mediul înconjurător; acțiune ritmică și mecanică prin care animalele superioare inspiră aerul ambiant conținând oxigenul necesar întreținerii vieții și expiră dioxidul de carbon și vaporii de apă rezultați din arderi; răsuflare. ◊ Respirație artificială = mijloc de reanimare care constă în introducerea și scoaterea alternativă și ritmică a aerului din plămâni, pentru a provoca reluarea mișcărilor respiratorii normale, întrerupte în caz de asfixiere, sincopă etc. Operă (sau studiu, lucrare) de largă respirație = operă (sau studiu, lucrare) de mare amploare, complexă. ♦ Aerul respirat; suflare. – Din fr. respiration, lat. respiratio.

respirație sf [At: ÎNVĂȚĂTURĂ, 63/6 / V: (înv) ~iune, ~răciune / Pl: ~ii / E: fr respiration, lat respiratio, -onis] 1 Proces fiziologic care constă în schimbul de gaze (absorbirea oxigenului din atmosferă și eliminarea bioxidului de carbon) între organismele vii și mediul înconjurător Si: răsuflare (1), răsuflet (1), respirat¹, (rar) răsuflat¹ (1), respir, respirare (1), (pop) răsuflu (1), (Trs) răsufluș. 2 Acțiune ritmică și mecanică prin care animalele superioare realizează acest schimb Si: răsuflare (2), respirare (1). 3 Aerul expirat Si: suflare. 4 (Fig; d. o operă, un studiu etc.) Răspândire, degajare (a unor sentimente, idei). 5 (Îla) De largă (sau scurtă) ~ De amploare mare (sau redusă).

RESPIRAȚIE, respirații, s. f. Totalitatea proceselor fiziologice prin care se realizează schimbul de gaze (absorbirea oxigenului și eliminarea bioxidului de carbon) între organismele vii și mediul înconjurător; acțiune ritmică și mecanică prin care animalele superioare inspiră aerul ambiant conținând oxigenul necesar întreținerii vieții și expiră bioxidul de carbon și vaporii de apă rezultați din arderi; răsuflare. ◊ Respirație artificială = mijloc de reanimare care constă în efectuarea unui ansamblu de mișcări ce se execută asupra corpului unei persoane, pentru a provoca reluarea mișcărilor respiratorii normale, întrerupte în caz de asfixiere, sincopă etc., în vederea introducerii și scoaterii alternative și ritmice a aerului din plămâni. Operă (sau studiu, lucrare) de largă respirație = operă (sau studiu, lucrare) de mare amploare, complexă. ♦ Aerul respirat; suflare. – Din fr. respiration, lat. respiratio.

RESPIRAȚIE, respirații, s. f. Proces fiziologic constînd din schimburi de gaze între țesuturile vii ale plantelor și animalelor și mediul înconjurător; acțiune ritmică și mecanică prin care animalele superioare inspiră (pe nas sau pe gură) aerul ambiant conținînd oxigenul necesar întreținerii vieții și expiră bioxidul de carbon și vaporii de apă rezultați din arderi; răsuflare. Și toți, îngrămădiți la provă, ca o turmă speriată, muți și palizi, cu respirația tăiată, privesc țintă înainte la orizont. BART, S. M. 38. El urmă mai departe rar, de-abia vorbind, cu respirația scurtă. D. ZAMFIRESCU, R. 57. ◊ (Poetic) După ora două nu s-a mai auzit decît respirația domoală a orașului adormit. BOGZA, M. S. 10. ◊ (Rar, considerat ca unitate de măsură) Izvorul e aproape, la cîteva respirații numai. BOGZA, C. O. 18. ◊ Respirație artificială = mișcare mecanică care se execută asupra corpului unui pacient, pentru a provoca reluarea mișcărilor normale respiratorii, întrerupte în caz de asfixie, sincopă etc. ◊ Expr. Operă (studiu, lucrare) de largă respirație = operă (studiu, lucrare) de mare amploare. ♦ Aerul expirat, suflare. Încep a obosi, te ocolesc, nu se mai pleacă deasupra să le simți respirația caldă. C. PETRESCU, Î. II 54. Îi simt respirația fierbinte. SAHIA, N. 20.

RESPIRAȚIE s.f. Proces constînd în schimburi de gaze între țesuturile vii ale plantelor și animalelor și mediul înconjurător; răsuflare. ◊ Respirație artificială = mișcare mecanică executată asupra unui înecat, a unui asfixiat etc. pentru a provoca reluarea mișcărilor respiratorii normale; operă (sau lucrare) de largă respirație = operă (sau lucrare) de mare amploare. ♦ Aerul respirat; suflare. [Gen. -iei, var. respirațiune s.f. / cf. fr. respiration, lat. respiratio].

RESPIRAȚIE s. f. 1. act fiziologic prin care organismele vii efectuează schimbul de gaze între ele și mediul lor de viață. ♦ ~ artificială = mijloc de reanimare prin introducerea și scoaterea alternativă a aerului din plămânii unui înecat, asfixiat etc. ◊ pauză foarte scurtă, utilizată în tehnica frazării. 2. (fig.) răspândire (a unor sentimente sau idei). ♦ operă (sau lucrare) de largă ~ = operă (sau lucrare) de mare amploare. (< fr. respiration, lat. respiratio)

RESPIRAȚIE ~i f. 1) Proces fiziologic care constă în schimbul de gaze între organism și mediul înconjurător (constând în absorbirea oxigenului și eliminarea bioxidului de carbon); răsuflare. ◊ ~ artificială mijloc de reanimare care constă în efectuarea unor mișcări pentru a provoca restabilirea respirației normale (în caz de întrerupere a ei). 2) Aer expirat. ◊ De largă ~ de mare amploare. [G.-D. respirației; Sil. -ți-e] /<fr. respiration, lat. respiratio, ~onis

respirațiune sf vz respirație

respirăciune sf vz respirație

RESPIRAȚIUNE s.f. v. respirație.

respirați(un)e f. funcțiunea organismului prin care se absoarbe oxigenul aerului și se eliminează acidul carbonic.

*respirațiúne f. (lat. respirátio, -ónis). Fiziol. Răsuflare, funcțiunea pin care se primenește aeru din plămînĭ. – Și -áție. – Pin respirațiune tragem în corp aeru, al căruĭ oxigen preface sîngele stricat orĭ vînos în sînge bun orĭ arterial. Animalele respiră în patru felurĭ: 1. pin plîmînĭ (mamifere, păsărĭ și reptile), 2. pin branchiĭ (peștĭ, anelide, crustacee și molusce), 3. pin traheĭ (insecte șu arahnide) și 4. pin pele (zoofite). – Aparatu respiratoriŭ al omuluĭ și animalelor superioare cuprinde nasu și gura, pe unde intră și ĭese aeru (inspirațiune și expirațiune); laringele și traheĭa-arteră și plămîniĭ, în care aeru circulă pin niște canale ramificate indefinit din bronchiĭ, care-s o prelungire a traheiĭ. De vre-o 16 orĭ pe minut, mișcarea mecanică a coastelor și diafragmeĭ produce inspirațiunea aeruluĭ. De doŭă orĭ pe minut, tot sîngele corpuluĭ străbate plămîniĭ și ĭa oxigenu din aeru intrat (care oxigen e indispensabil vĭețiĭ ca și foculuĭ) și lasă în loc o cantitate aproape egală de acid carbonic, care e vătămător vĭețiĭ animale și e dat afară pin expirațiune. De aceĭa localurile în care se află mulțĭ oamenĭ trebuĭe aerate des.

respirație (desp. -ți-e) s. f., art. respirația (desp. -ți-a), g.-d. art. respirației; pl. respirații, art. respirațiile (desp. -ți-i-)

!respirație (-ți-e) s. f., art. respirația (-ți-a), g.-d. art. respirației; pl. respirații, art. respirațiile (-ți-i-)

respirație s. f. (sil. -ți-e; mf. -spi-), art. respirația (sil. -ți-a), g.-d. art. respirației; pl. respirații, art. respirațiile (sil. -ți-i-)

respirație

RESPIRAȚIE s. (FIZIOL.) răsuflare, suflare, (rar) respir, respirare, suflu, (pop.) răsuflet, răsuflu, (înv. și reg.) suflet, (înv.) duh, răsuflătură, spirit. (Abia își mai trage ~.)

RESPIRAȚIE s. răsuflare, suflare, (rar) respir, respirare, suflu, (pop.) răsuflet, răsuflu, (înv. și reg.) suflet, (înv.) duh, răsuflătură, spirit. (Abia își mai trage ~.)

RESPIRAȚIE. Subst. Respirație, respir (rar), respirare (rar), răsuflare, răsuflet (pop.), răsuflu, suflare, suflet, suflu. Răsuflătură (rar). Respirație artificială. Expirație, expirare; aspirare, aspirație, inspirație, inspirare (rar), inhalare, inhalație. Gîfîială, gîfîire, gîfîit; sforăială, sforăire, sforăit, sforăitură, horăit (reg.), horăitură (reg.); hîrcîială, hîrcîit, hîrîială, hîrîit, hîrîitură; horcăiaiă, horcăit, horcăitură. Sufocare, sufocație, înăbușire, asfixiere. Aparat respirator. Adj. Respirator; răsuflător (rar). Expirator; inspirator. Gîfîitor; sforăitor; hîrîitor. Sufocant, înăbușitor, asfixiant. Vb. A respira, a răsufla (pop.), a sufla, a-și trage sufletul, a-și lua suflet. A expira, a sufla; a inspira, a aspira, a trage aer, a inhala; a respira pe nas (pe gură). A-și ține (a-și opri, a-și stăpîni) răsuflarea. A sforăi, a mîna porcii la jir, a horăi (reg.), a horcăi (reg.); a hîrcîi, a hîrîi. A (se) sufoca, a (se) înăbuși, a (se) asfixia.

RESPIRÁȚIE (< fr., lat.) s. f. (FIZIOL.) 1. Proces fiziologic fundamental prin care organismele realizează un schimb de oxigen și dioxid de carbon cu mediul înconjurător. La plante, aerul încărcat cu oxigen pătrunde prin stomate și se răspândește la țesuturi prin spațiile intercelulare. La animale, schimbul de gaze se realizează la nivelul unor structuri specializate (aparat respirator). Aerul (sau apa în cazul animalelor acvatice) este introdus în organele respiratorii prin mișcări respiratorii ritmice, controlate de centri aflați în sistemul nervos (r. externă sau ventilație); de aici oxigenul trece în sânge și este transportat la țesuturi. Deoarece în organism nu există depozite de oxigen, întreruperea r. pentru mai mult de câteva minute provoacă moartea. ◊ R. artificială = ansamblu de mișcări având drept scop introducerea și scoaterea alternativă și ritmică a aerului din plămâni, executate asupra unei persoane ale cărei mișcări respiratorii normale au fost temporar întrerupte (în caz de asfixie, înec etc.). 2. Proces metabolic prin care moleculele organice bogate în energie (ex-glucoza) sunt degradate prin oxidare în molecule mai mici, eliberându-se energia necesară vieții. La majoritatea plantelor și animalelor oxidarea se realizează cu ajutorul oxigenului atmosferic (r. aerobă) și are ca produși finali dioxidul de carbon și apa. Sin. r. celulară, r. internă, r. tisulară. ◊ R. anaerobă = tip de r. în care substanțele nutritive sunt oxidate în absența oxigenului atmosferic. Deoarece oxidarea nu este completă, cantitatea de energie degajată este mai mică decât în cazul r. aerobe. Se întâlnește la unele drojdii și bacterii și în țesutul muscular lipsit de oxigen.

respirație, respirații s. f. (tox.) inhalare a unui drog pe cale nazală.

a face respirație gură la gură / bușon la bușon expr. (glum.) a săruta pe gură.