rosătură sf [At: ANON. CAR. / V: roză~ / Pl: ~ri / E: roade + -ătură] 1 Rană superficială provenită dintr-o roadere Si: rosură¹ (8). 2 (Înv; îs) ~ de pântece Colică la animale. 3 Roadere (6). 4 Tocire a dinților. 5 Eroziune a solului sub acțiunea apei. 6 Loc erodat. 7 (Rar) Porțiune dintr-o pădure tânără unde unele animale rod coaja arborelor, producând stricăciuni. 8 Rosură (14).

ROSĂTURĂ, rosături, s. f. 1. Rană superficială, provenită dintr-o frecătură, dintr-o roadere; eroziune. Fără ciorapi, mă ard postalii, mă rod... Nu-i nimic, o să-mi treacă rosătura. STANCU, D. 404. 2. Loc tocit, ros, găurit. Într-un colț al corăbiei vede o rosătură mare. ȘEZ. II 4. – Variantă: rozătură s. f.

ROSĂTURĂ rosături f. 1) v. A ROADE și A SE ROADE. 2) Loc ros, tocit. 3) Rană superficială provenită dintr-o roadere. 4) Masă constând din resturi provenite din roadere. [G.-D. rosăturii] /a roade + suf. ~ătură

rosătúră, V. rozătură.

rozătură sf vz rosătură

rozătură f. 1. efectul roaderii; 2. ceva ros.

rozătúră și rosătúră f., pl. ĭ (d. rod, ros). Roadere prelungită. Felu de a roade. Parte roasă: o rosătură de cizmă la picĭor, rozătură de ĭepure pe copacĭ. V. rosură.

rosătură s. f., g.-d. art. rosăturii; pl. rosături

rosătură s. f., g.-d. art. rosăturii; pl. rosături

rosătură s. f., g.-d. art. rosăturii; pl. rosături

ROSĂTURĂ s. v. coroziune, erodare, eroziune, roadere.

ROSĂTURĂ s. 1. măcinătură, mâncătură. (O ~ adâncă în mal.) 2. v. roadere. 3. (MED.) eroziune, (înv. și reg.) rosură. (O ~ la călcâi, de la încălțăminte.)

ROSĂTURĂ s. 1. măcinătură, mîncătură. (O ~ adîncă în mal.) 2. frecare, roadere. (~ pantofilor.) 3. (MED.) eroziune, (înv. și reg.) rosură. (O ~ la călcîi, de la încălțăminte.)

rosătură s. v. COROZIUNE. ERODARE. EROZIUNE. ROADERE.