RĂDĂCINĂ, rădăcini, s. f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixează de sol și își absoarbe substanțele hrănitoare; (pop.) parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și funcțiile pe care le are. ◊ Compus: (Bot.) Rădăcina- vieții = ginseng. ♦ Fig. Origine, izvor, cauză. ◊ Expr. A curma (sau a tăia, a stârpi) răul din (sau de la) rădăcină = a desființa un rău cu totul și definitiv. 2. Parte prin care un organ al corpului este fixat într-un țesut. Rădăcina unui dinte. ◊ Partea profundă a unei tumori. 3. Partea de lângă pământ a tulpinii unui copac. 4. P. anal. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază, temelie. ♦ Partea de la baza anumitor organe. Rădăcina nasului. ♦ Limita de adâncime a anumitor obiecte. 5. Valoarea necunoscutei dintr-o ecuație; radical. ◊ Rădăcina pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). Rădăcina cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 6. (Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului; radical. – Lat. radicina (cu unele sensuri după fr. racine).

rădăcină sf [At: GCR, I, 12/4 / V: (reg) ~ne / Pl: ~ni, (îrg) ~ne / E: ml radicina] 1 Organ al plantelor superioare având rolul de a fixa planta în sol și de a absorbi apa împreună cu substanțele minerale dizolvate în ea. 2 (Pop) Parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și de funcțiile pe care le are. 3 (Fig) Element fundamental Si: temelie. 4 (Fig) Profunzime. 5 (Bot; îs) ~ de micșunea (sau de micșunele) Rizom parfumat al unei varietăți de stânjenei (Iris florentina), din care se face pudră. 6 (Îlav; în construcție cu verbe ca „a tăia”, „a rupe”, „a curma” etc.) Din ~ (sau din ~ni) În întregime. 7 (Îal) Definitiv (9). 8 (Îe) A rupe ~nile A se hotărî să plece. 9 (Îc) ~na-mărului Colac mare, făcut pentru parastas, în care se înfige o creangă de măr împodobită cu nuci, cu dulciuri, cu lumânări etc. 10 (Pex; rar) Exemplar dintr-o plantă. 11 (Lpl; îvr) Rădăcinoase (4). 12 (Bot; reg; îc) ~na-ciumei Captalan (5) (Petasites officinalis). 13 (Bot; reg; îae) Cucuruz (23) (Petasites albus). 14 (Bot; îc) ~na-sărăciei Pătrunjel-de-câmp (Pimpinella saxifraga). 15 (Bot; Trs; îc) ~na-șerpilor (sau ~-șarpelui) Răculeț (2) (Polygonum bistorta). 16 (Bot; reg; îc) ~-amară Ghințură (Gentiana lutea). 17 (Bot; reg; îc) ~-de-friguri Rodul-pământului (Arum maculatura). 18-19 (Bot; reg; îc) ~-de-lingoare Iarbă-de-lingoare (Lysimachici punctata, Lysimachia vulgaris). 20 (Bot; reg; îc) ~-de-piper-alb (sau ~-de-ghimbir) Ghimbir {Zingiber officinale). 21 (Bot; reg; îc) ~-de-săpun Odagaci (Saponaria officinalis). 22 (Bot; Mar; îc) ~-de-smăhoaie Iarba-osului (Helianthemum nummularium). 23 (Bot; reg; îc) ~-dulce Lemn-dulce (Glycyrhiza glabra). 24 (Bot; îae) Lemn-dulce (Glycyrhiza echinta). 25 (Bot; reg; îae) Feriguță (Polypodium vulgare). 26 (Bot; reg; îae) Morcov (Daucus carota). 27 (Bot; reg; îc) ~-dulce-de-munte Feriguță (1) (Polypodium vulgare). 28 (Bot; reg; îc) ~-galbenă Sfeclă (Beta vulgaris). 29 (Bot; reg; îc) ~-neagră Tătăneasă (Symphytum officinale). 30 (Bot; reg; îae) Brustur (3)-negru (Symphytum cordatum). 31 (Bot; reg; îc) ~-roșie Mei-păsăresc (Lythospermum officinale). 32 (Bot; reg; îc) ~-sălbatică Hrean (1) (Armoracia rusticana). 33 (Bot; îc) ~na-vieții Ginseng (1). 34 (Șîs ~ plătăcină) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 35 (Îcs) De-a ~na Joc practicat la priveghi. 36 (Atm; pan) Partea care fixează dinții sau firele de păr în țesut. 37 (Pex; îs) ~na cozii Parte a cozii calului pe care crește părul Si: (reg) măcău¹. 38 (Reg) Partea cea mai profundă a unei tumori, a unui abces, a unei bătături. 39 (Îrg) Temelie (a unei clădiri, a unui zid etc.) 40 (Îrg; îs) ~na plastii Căpiță de fân. 41 (Îlav; în legătură cu verbe ca „a surpa”, „a slăbi” etc.) Din ~ Din temelie. 42 (Îla) De ~ De bază Si: fundamental (1). 43 (Reg; îs ~nile ușii) Ușori. 44 (Îrg) Strămoș comun. 45 (Îrg) Familie (7). 46 (Fig) Origine. 47 (Fig) Cauză (3). 48 (Fig; îe) A curma (sau a stârpi, a tăia) răul din ~ A desființa un rău cu totul și definitiv. 49 Parte de lângă pământ a tulpinii unui copac. 50 (Reg) Scorbură. 51 Buturugă (1). 52 (Trs; spc) Butuc pe care lemnarul cioplește lemnul. 53 (Reg) Portaltoi. 54 (Reg) Cocean de pommb. 55 (Pan) Parte a unui membru, a unui organ sau porțiunea de păr etc. cea mai apropiată de articulație sau de țesutul în care este fixat. 56 (Înv; îs) ~na piciorului Tars. 57 (Înv; îs) ~na mâinii Carp². 58 Parte a unei construcții, a unui gard etc. care se află mai aproape de pământ. 59 Parte a unui instrument, a unei rame etc. care este mai aproape de mâner sau de suport. 60 Porțiunea cea mai apropiată de sursă a unui fluid. 61 (Mat) Număr care, ridicat la o putere, dă numărul dat Si: radical (7). 62 (Mat; îs) ~pătrată (sau, înv, pătratică, sau ~na a doua ori, înv, ~ cvadrată sau cvadraticească sau ~na cvadratului) (a unui număr sau a unei expresii algebrice) Număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 63 (Mat; îs) ~ cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) Număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de trei ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 64 (Mat) Valoarea necunoscutei dintr-o ecuație algebrică. 65 (Mat; îvr) Numitor. 66 (Lin) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului Si: radical (12).

RĂDĂCINĂ, rădăcini, s. f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixează de sol și își absoarbe substanțele hrănitoare; (pop.) parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și funcțiile pe care le are. ◊ Compus: (Bot.) Rădăcina vieții = ginseng. ♦ Fig. Origine, izvor, cauză. ◊ Expr. A curma (sau a tăia, a stârpi) răul din (sau de la) rădăcină = a desființa un rău cu totul și definitiv. 2. Parte prin care un organ al corpului este fixat într-un țesut. Rădăcina unui dinte. ♦ Partea profundă a unei tumori. 3. Partea de lângă pământ a tulpinii unui copac. 4. P. anal. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază, temelie. ♦ Partea de la baza anumitor organe. Rădăcina nasului. ♦ Limita de adâncime a anumitor obiecte. 5. Valoarea necunoscutei dintr-o ecuație; radical. ◊ Rădăcina pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). Rădăcina cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 6. (Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului; radical. – Lat. radicina (cu unele sensuri după fr. racine).

RĂDĂCINĂ, rădăcini, s. f. 1. Partea plantelor care se găsește (de obicei) în pămînt, avînd rolul de a le fixa și de a absorbi apă și săruri minerale din sol; (popular) parte a plantei aflată în pămînt, indiferent de structura și funcțiunile pe care le are. Ș-un fir de iarbă își are rădăcina lui. SADOVEANU, O. VII 100. Se așeză sub un nuc bătrîn și scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilț. REBREANU, I. 19. Îl învăță... să adune rădăcini ca să se hrănească. ISPIRESCU, L. 147. ◊ Fig. [Poezia] trebuie să-și aibă rădăcinile în același pămînt din care se hrănește viața. BENIUC, P. 140. ◊ Expr. A prinde rădăcini (sau rădăcină) v. prinde (VII 1). ♦ Fig. Origine, izvor. A curma răul din rădăcină. 2. Partea prin care un organ, o parte a corpului este fixată înțr-un țesut. Rădăcina unui dinte. ▭ Un val fierbinte de mînie parcă i se ridică din tălpi pînă-n rădăcina părului. MIRONESCU, S. A. 29. 3. Partea de lîngă pămînt a tulpinii unui copac. [Manlache] a făcut scăpată jos, la rădăcina copacului, legătura cu mîncare. POPA, V. 83. Mai în jos pe rămurele Cîntă două păsărele... Mai în jos la rădăcină Cînt-o turturea bătrînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. ♦ Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază. Ei se așezară jos, la rădăcina zidului. ISPIRESCU, L. 26. Și rădăcinile munților mari se cutremurară falnic De horăitul bătrînului crai. EMINESCU, O. IV 198. ♦ Partea de la bază a anumitor organe. La rădăcina nasului lemnos al bătrînului, ochii se făcuseră parcă roșii. CAMIL PETRESCU, O. I 133. Aveau... coada mai groasă la rădăcină și mai subțire la vîrf. ODOBESCU, S. III 43. ♦ Limita de adîncime a anumitor obiecte. Se împlîntau baionetele pînă în rădăcină în carne de turc. GANE, N. II 111. Pîndește călare... Bagă pintenii pînă la rădăcină. DELAVRANCEA, O. II 75. 4. Valoare a necunoscutei dintr-o ecuație. ◊ Rădăcină pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 5 e rădăcina pătrată a lui 25. ▭ Rădăcină cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată); radical¹. 5 e rădăcina cubică a lui 125. 5. (Lingv.) Element al unui cuvînt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvîntului; radical¹. Substantivul «muncă», verbul «munci», adjectivul «muncitor » au aceeași rădăcină «mun-». – Pl. și: (popular) rădăcine (HODOȘ, P. P. 73).

RĂDĂCINĂ ~i f. 1) Organ al plantelor superioare, care îndeplinește funcția de fixare în sol și de absorbire a apei și a substanțelor nutritive. ◊ A prinde ~ (sau ~i) a) a da rădăcină; b) a se stabili într-un loc pe un timp îndelungat; a se statornici. 2) anat. Parte a unui organ animal, prin care acesta este fixat într-un țesut organic. 3) fig. Temelie a unui lucru. ◊ A curma (sau a stârpi, a tăia) răul din (sau de la) ~ a înlătura un rău în mod radical. 4) mat. Număr care, ridicat la o anumită putere, dă numărul dat; radical. ~ pătrată. 5) lingv. Element al unui cuvânt dotat cu sens lexical și comun pentru toate cuvintele din aceeași familie; radical. 6) fig. Locul unde s-a născut cineva; neamul din care se trage; origine; izvor; obârșie; proveniență. [G.-D. rădăcinii] /<lat. radicina

rădăcină f. 1. partea arborelui ramificată și ascunsă în pământ: a prinde rădăcină, fig. a se așeza bine într’un loc; 2. partea plantei din pământ ce e bună de mâncare: rădăcină de ceapă, de usturoiu; 3. nume de plante: rădăcină de micșunea, plantă întrebuințată în medicină ce servă, din cauza mirosului ei plăcut, la fabricarea pudrelor și săpunurilor parfumate (Iris florentina); rădăcină dulce, gliciriză; rădăcina ciumei, captalan; 4. partea prin care unele organe se țin de corp: rădăcina părului, dinților; 5. fig. origină, cauză primă: a tăia răul din rădăcina sa; 6. Gram. vorbă primitivă din care derivă altele; 7. în aritmetică, număr care înmulțit prin el însuș, reproduce pe cel dintâi: rădăcină pătrată, rădăcină cubică. [Lat. RADICINA].

rădăcínă f., pl. ĭ (lat. pop. radicina, îld. radix, radicis, rădăcină; sard. raigina, pv. racina, fr. racine. V. rîdiche). Acea parte a planteĭ pin care ĭa se prinde în pămînt și pin care îșĭ trage nutrimentu: după formă, rădăcunile se numesc: adventive, pivotante, tuberculoase, cu cîrlige ș. a. Partea cu care un organ e înțepenit în corp: rădăcina dinților, unghiilor, păruluĭ. Fig. Locu de origine, locu de unde-și trage puterea: rău trebuĭe stîrpit din rădăcină. Gram. Cuvînt primitiv din care se formează altele, ca: duc, de unde vine aduc, ducere, conduct, duce, duc-til. Mat. Rădăcina pătrată (a unuĭ număr saŭ a uneĭ expresiunĭ algebrice), număr saŭ expresiune expresiune algebrică care, rîdicată la pătrat, reproduce număru saŭ expresiunea propusă. Rădăcina cubică a patra a unuĭ număr saŭ expresiunĭ algebrice, număr saŭ expresiune algebrică care, rîdicată la cub la puterea a patra, reproduce număru saŭ expresiunea propusă. Ca nume de plante: rădăcina cĭumeĭ, captalan; rădăcină dulce, ĭarbă dulce; rădăcină de micșunea, V. stînjinel. – Dim. rădăcioară, f., pl. e.

rădăcine sf vz rădăcină

rădăcină s. f., g.-d. art. rădăcinii; pl. rădăcini

rădăcină s. f., g.-d. art. rădăcinii; pl. rădăcini

rădăcină s. f., g.-d. art. rădăcinii; pl. rădăcini

RĂDĂCINĂ s. v. bază, fundament, fundație, scorbură, temelie.

RĂDĂCINĂ s. 1. (BOT.) rădăcină laterală v. radicelă; rădăcină secundară v. radicelă, rădăcină laterală. 2. rădăcina-vieții v. ginseng. 3. cotor, (reg.) măcău. (~ cozii calului.) 4. (MED.) (pop.) țâțână. (~ unui furuncul.) 5. (LINGV.) radical. (~ unui cuvânt.) 6. (MAT.) radical. (~ unui număr.) 7. v. soluție.

RĂDĂCINĂ s. 1. cotor, (reg.) măcău. (~ cozii calului.) 2. (MED.) (pop.) țîțînă. (~ unui furuncul.) 3. (LINGV.) radical. (~ unui cuvînt.) 4. (MAT.) radical. (~ unui număr.)

rădăcină s. v. BAZĂ. FUNDAMENT. FUNDAȚIE. SCORBURĂ. TEMELIE.

rădăcină (rădăcini), s. f. – Parte a plantei aflată în pămînt. – Mr. (a)rădățină. Lat. radῑcῑna (Pușcariu 1423; Densusianu, Hlr., 159; REW 6995), cf. logud. raigina, v. razina, fr. racine. – Der. rădăcinos, adj. (cu multe rădăcini); înrădăcina, vb. (a prinde rădăcini); desrădăcina, vb. (a fi smuls din rădăcini, a extirpa).

RĂDĂCINĂ s. f. (cf. lat. radicina): v. radical.

rădăcină de clește expr. extracție dentară prezentată ca leac infailibil pentru durerea de dinți.