RĂGACE, răgace, s. f. (Entom.) Rădașcă. – Din bg., sb. rogač.

răgace¹ sf [At: LB / V: (reg) garacie (Pl: gărăcii), ragacea, ragoace (Pl: ragoci), ~aci sm, ~acie (Pl: ~găcii, ~cii), ~aoace, ~găce, ~găcie, ~găoace, ~goace, râgacie, regoace, rogaci sm, rug~, rugaci sm, rugacie / Pl: ~aci, (îrg) ~gaci / E: vsl *рогачь, bg рогач] 1 Rădașcă (1) (Lucanus cervus). 2 (Mun) Cărăbuș (1) (Melolontha vulgaris).

RĂGACE, răgace, s. f. (Entom.) Rădașcă. – Din bg., scr. rogač.

RĂGACE, răgace, s. f. (Și în forma răgăoace) Rădașcă. Cum fac furnicile cu cîte o răgăoace... pe care o golesc de toate măruntaiele, lăsîndu-i numai cheresteaua. GALACTION, O. I 262. – Variantă: răgăoace s. f.

răgace f. Zool. rădașcă. [Bulg. ROGAČ].

răgáce f., pl. răgácĭ (bg. rogačĭ, cerb, caradașcă, d. rog, corn. Totușĭ cp. și cu caragace. V. roșcov). Vest. Caradașcă. – În Trans. și rugacĭ m.

caradașcă sf vz rădașcă

ragacea sf vz răgace

ragaoace sf vz răgace

răgaci¹ sm vz răgace¹

răgacie¹ sf vz răgace¹

răgăce sf vz răgace¹

răgăcie sf vz răgace¹

răgăoace² sf vz răgace¹

răgăoace sf vz răgace¹

răgoace sf vz răgace¹

râgaci sf vz răgace¹

râgacie sf vz răgace¹

regoace sf vz răgace¹ corectat(ă)

rogaci sm vz răgace¹

rugace sf vz răgace¹

rugaci sm vz răgace¹

rugacie sf vz răgace¹

RĂGĂOACE s. f. v. răgace.

caradáșcă f., pl. ște (bg. garagaška. V. caragață. Est. Un fel de gîndac negru foarte mare care zboară noaptea și care se distinge pin doŭă coarne marĭ cu care strînge ca cu un clește (lucanus cervus). – Și rădașcă, răgace și răgașcă (vest). V. bondar, carabană.

rugácĭ m., pl. tot așa. V. răgace.

răgace (pop.) s. f., g.-d. art. răgacei; pl. răgace

răgace (pop.) s. f., g.-d. art. răgacei; pl. răgace

răgace s. f., g.-d. art. răgacei; pl. răgace

RĂGACE s. v. rădașcă.

RĂGACE s. (ENTOM.; Lucanus cervus) rădașcă, (reg.) bourel, buhai, caraban, cerb, cerbar, cornac, taur, boul-babei, boul-Domnului, boul-lui-Dumnezeu, capul-cerbului, vaca-Domnului.

răgace (răgace), s. f. – Rădașcă (Lucanus cervus). – Var. răgaci, Trans. rugaci, rugace. Sl., cf. bg., sb., slov., rus. rogačĭ, ceh. roháč, din sl. rogŭ „corn” (Cihac, II, 303; Conev 52), sl. rogatŭ „cornut”. Este dubletul lui rădașcă (var. rodașcă, rudașcă, caradașcă), s. f. (boul-lui-Dumnezeu), cu schimb. cons. greu de explicat. – Der. radășcat, adj. (cu coarne ca de rădașcă).