răsărit¹ sn [At: PSALT. HUR. 57744 / V: (reg) reser~, (îrg) -ă sf / S și: res~, răzs~ / Pl: (înv) ~e, (rar) ~uri, (reg) ~iți sm / E: răsări¹] 1 Încolțit. 2 (D. aștri; îoc apus) Apariție pe cer. 3 (De obicei precedat de prepoziții) Momentul apariției unui astru Si: răsărire¹ (4). 4 Început (al zilei). 5 (Îvp; șîs ~a soarelui) Parte a orizontului unde răsare soarele Si: est (1), orient, (înv; Trs) ost, (reg) răsai, răsăriș, (rar) răsărire¹ (5). 6 (Îe) Cu un ochi la ~ și cu altul la apus Se zice despre cei care se uită cruciș. 7 (Îe) A vorbi una de la ~ și alta de la apus A spune lucruri fără legătură. 8 (Reg; îe) Una Ia ~ și alta la asfințit Se spune despre lucruri care se află împrăștiate, în dezordine. 9 (Îe) A sta cu un picior la ~ și cu altul la apus A nu avea domiciliul stabil. 10 (Înv; îe) Cât stau ~ele de apuse Foarte departe. 11 (Înv; pex; șîs ~ele soarelui) Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări, a unui oraș etc. care se află în direcția estului față de un punct de reper dat. 12 (Îas) Nume generic dat popoarelor din țările sau din ținuturile de est. 13 (Îlav) ~ul și apusul sau (de la) ~ și (de la) apus (Din) toată lumea. 14 (Înv; îlav) De (la) ~ (sau de (la) ~ul soarelui) până la apus De pretutindeni. 15 (Bot; Mol; îf răsărită, șîc ~ta-soarelui, ~ul-soarelui) Floarea-soarelui (Helianthus annuus). 16 Ridicare (în picioare). 17 Tresărit.

RĂSĂRIT¹, răsărituri, s. n. I. (În opoziție cu apus). 1. Faptul de a răsări; apariția unui astru pe cer (v. răsărire); momentul apariției unui astru la orizont. Scoală, duglișule, înainte de răsăritul soarelui! CREANGĂ, A. 52. Luna tremură pe codri... Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l. EMINESCU, O. I 152. ♦ Fig. Început (de lume sau de viață nouă). Veniți, cîntăreți cu cimpoi și-alăute, Să cîntați răsărit de minuni neștiute! DEȘLIU, G. 28. 2. (De obicei precedat de prepoziții) Partea orizontului de unde răsare soarele (reprezentînd unul dintre cele patru puncte cardinale); est, orient. Rumeneala zorilor umplu răsăritul. SADOVEANU, O. I 438. S-a arătat și luna la răsărit. CARAGIALE, O. III 51. Dă buzna în casă, la babă, și tu... s-o trăsnești cu capul de păretele cel despre răsărit. CREANGĂ, P. 13. Arald! strigă crăiasa... O zare de lumină s-arată-n răsărit. EMINESCU, O. I 98. 3. Ținut, țară situată spre partea de unde răsare soarele; (cu sens colectiv) popoarele dintr-un astfel de ținut. Povestea cu farmecul oamenilor din răsărit. GALACTION, O. I 8. El a venit dintr-un afund de răsărit... Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Împăratul adună răsărit și apus. ISPIRESCU, L. 41. ◊ Expr. Răsăritul și apusul = lumea întreagă. Văd republica înfloritoare... descărcînd pe piețele ei bogățiile răsăritului și ale apusului. VLAHUȚĂ, R. P. 34. II. Ivirea unei plante încolțite deasupra pămîntului. Prin folosirea iarovizării semințelor se obține un răsărit mai repede, mai uniform. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2908.

RĂSĂRIT² ~uri n. 1) Parte a orizontului de unde răsare Soarele; est. 2) Punct cardinal care corespunde acestei părți a orizontului; est. 3) Spațiu geografic aflat în direcția acestui punct cardinal; orient; est. 4) Moment când răsare Soarele. /v. a răsări

răsărit a. 1. ieșit din pământ: flori răsărite; 2. înalt de stat: boi din cei mai răsăriți ISP.; 3. în relief: chipuri răsărite OD. ║ n. 1. momentul când un astru apare la orizont: dela răsărit până la asfințit; 2. partea cerului unde soarele se ridică d’asupra orizontului (ca punct cardinal): răsăritul și apusul.

răsărít, -ă adj. (d. răsar). Ĭeșit din pămînt (vorbind de plante): orz răsărit. În relief, rîdicat (nu săpat): chip răsărit. Fig. Maĭ înalt, destul de înalt: un băĭat răsărit. S. n., pl. urĭ. Timpu cînd răsare (apare) soarele saŭ alte astre: de la răsărit pînă la apus. Locu de unde răsare soarele (orientu, estu): spre răsărit. Țările din partea din spre care răsare soarele: treĭ craĭ de la răsărit.

răsărită sf vz răsărit¹

reserit sn vz răsărit¹

DRANG NACH OSTEN (germ.) = Tot mai către răsărit. Deviza Austriei și a Germaniei în politica lor de dinainte de războiu.

Răsărit (zonă geografică) s. propriu n.

răsărit¹ (est) s. n.

!răsărit² (faptul de a răsări; moment al zilei) s. n., pl. răsărituri

*Răsărit (zonă geografică) s. propriu n.

răsărit (faptul de a răsări, punct cardinal, moment al zilei) s. n., pl. răsărituri

răsărit s. n., pl. răsărituri

RĂSĂRIT s. 1. răsărire. (~ul lunii.) 2. v. est. 3. v. germinație.

RĂSĂRIT s. 1. răsărire. (~ lunii.) 2. est, orient, (pop.) soare-răsare, (reg.) răsai, răsăriș, zorit, (înv.) ost. (Spre ~.) 3. (BOT.) germinare, germinație, încolțire, încolțit, răsărire. (~ unei plante.)

Răsărit ≠ amurg, apus, asfințit, vest

DRANG NACH OSTEN, expresie germană („expansiune spre răsărit”) care desemnează politica de cucerire germană între Elba și Oder până spre țărmurile Balticii (sec. 10-13), reluată de Hitler în cadrul planului său de creare a unui „spațiu vital pentru germani”.

IMPERIUL BIZANTIN (IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT), stat creat prin împărțirea definitivă a Imp. Roman la moartea lui Theodosie cel Mare (395) între cei doi fii ai săi, Arcadiu (Răsărit) și Honoriu (în Apus). Capitala la Bizanț (Constantinopol), de unde și denumirea. S-a menținut până în 1453 (căderea Constantinopolului sub turci). În perioada de maximă expansiune a cuprins hotarele sale actualul teritoriu al Turciei, Georgiei, Armeniei, Siriei, Iordaniei, Libanului, Israelului, Egiptului, precum și țărmul de N al Africii, S Pen. Iberice, ins. Mallorca, Corsica, Sardinia, Sicilia, Pen. Italică, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, SE României (Dobrogea), Grecia și Cipru. Iustinian I (527-565), considerându-se continuatorul împăraților romani, a încercat să restabilească vechiul imperiu, cucerind Africa de Nord (533-534), Pen. Italică (535-555) și SE Spaniei (554), și să refacă unitatea lumii mediteraneene. După îndelungatele războaie cu persanii, începând cu sec. 7, I.B. se confruntă cu intensificarea atacurilor slavilor, bulgarilor și, în special, cu ale arabilor, care au cucerit Mesopotamia, Siria, Palestina și Egiptul. În sec. 8-9 I.B. a fost zguduit de lupta dintre iconoclaști și iconoduli. Procesul de destrămare a obștilor și transformare a membrilor acestora în șerbi (perieci) de către marii proprietari funciari (dinații), tendință temporar stăvilită de politica împăraților din dinastia macedoneană, s-a accentuat, astfel că în sec. 9-11 marea proprietate de pământ a devenit dominantă. În această perioadă au avut loc numeroase mișcări sociale sau erezii, ca aceea a pavlicienilor (sec. 7-9). Vasile II Bulgaroctonul a recucerit Bulgaria (1018), care a rămas în stăpânirea I.B. până în 1185-1186 (când s-a eliberat, ca urmare a răscoalei conduse de frații vlahi Asan și Petru), i-a învins pe arabi și a dat Imperiului cea mai mare extensiune. Din sec. 11, I.B. a intrat în perioada fărâmițării feudale și a luptelor dintre marii seniori, care au dus la slăbirea sa considerabilă. Spre sfârșitul sec. 11, a fost pierdută aproape întreaga Asie Mică, cucerită de turcii selgiucizi, iar ultimele posesiuni din S Italiei au fost cucerite de normanzi (1071). În sec. 12, a cunoscut un reviriment temporar. Conflictele cu Occidentul și Marea Schismă (1054) dintre Biserica catolică și cea ortodoxă au dus la cucerirea Constantinopolului (1204) de către participanții la a patra cruciadă (1202-1204), ajutați de venețieni, și la crearea Imperiului latin de Constantinopol (1204-1261). În terit. necucerite de cruciați s-au pus bazele Despotatului de Epir, ale Imp. de Trapezunt și ale Imp. de la Niceea. În 1261, împăratul de la Niceea, Mihail VIII Paleologul, a restabilit unitatea I.B. În condițiile dezbinărilor interne, turcii otomani au început, la mijlocul sec. 14, campaniile de cucerire. După îndelungate lupte, Constantinopolul (1453), Peloponesul (1460) și Trapezuntul (1461) au fost cucerite de otomani. O parte din terit. românesc s-a aflat sub autoritatea I.B. până la mijlocul sec. 14. V. bizantin, artă ~.

IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT v. Imperiul Bizantin.