rătăcit, ~ă [At: N. TEST. (1648), 291/28 / Pl: ~iți, ~e / E: rătăci] 1 a Care a pierdut drumul bun. 2 a Care a greșit direcția. 3 sf (Reg; îlav) De-a ~a Fără o țintă precisă. 4 a Care s-a îndepărtat (de un grup) Si: răzleț (1). 5 a Singuratic. 6 a (D. drumuri) Întortocheat și ocolitor. 7 sm (Reg; îs) Drumu' ~iților Calea Lactee. 8 a (Îs) Calea ~ă Calea Lactee. 9 s (Îas) Cusătură nedefinită mai îndeaproape. 10-11 smf, a (Persoană) care rătăcește din loc în loc Si: hoinar (3-4), pribeag. 12 a Despre care nu se știe unde se află Si: pierdut. 13 a Care a ajuns într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se găsească. 14-15 smf, a (Înv) (Persoană) care s-a înstrăinat de credință. 16-17 smf, a (Persoană) care a păcătuit. 18 a Eronat (2). 19 a (Rar) Indus în eroare. 20-21 smf, a (Fig) (Persoană) care greșește prin purtare, prin atitudine. 22 a Dezorientat (1). 23-24 smf, a (Fig) (Persoană) care a pierdut controlul, judecata. 25-26 smf, a (Fig) (Persoană) cu mintea tulburată. 27 a (Fig; d. minte) Tulburat. 28 a (Fig; d. privire) Care se mută dintr-un punct în altul, exprimând nedumerire, nesiguranță, tulburare. 29 a (Fig; d. privire) Care se fixează în gol. 30 a (Fig; d. înfățișare, atitudine etc.) Pierdut. 31 a (Rar; d. voce) Slabă și șovăitoare. corectat(ă)

RĂTĂCIT, -Ă, rătăciți, -te, adj. 1. Care a greșit, care a pierdut drumul. Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi. BOLINTINEANU, O. 41. ◊ Fig. O fîșie nesfîrșită Dintr-o pînză pare calea, Printre holde rătăcită. COȘBUC, P. I 220. Și cînd flăcăi și fete vor secera la vară, În valuri mari de aur să-noate rătăciți. ALECSANDRI, P. A. 121. ◊ (Substantivat) Haideți la sfat ca să cunoașteți pe străinul, Venit acuma proaspăt... un rătăcit pe mare. MURNU, O. 121. ♦ Smintit, eronat. Polcovnice! Tu mă sperii... Ești bolnav... Ești rătăcit. HASDEU, R. V. 136. ♦ Fig. Care se uită în gol, fără o țintă precisă; care vădește nedumerire, nesiguranță, lipsă de înțelegere, tulburare (a minții). Tudor Șoimaru ridică ochii rătăciți și-i îndreptă pe rînd asupra prietinilor lui. SADOVEANU, O. VII 64. Rîdică încet capul și, cu ochii stinși, se uită rătăcit, în toate părțile. HOGAȘ, M. N. 148. Cu ochii rătăciți pe lanurile tăiate felii, felii... se lăsa în dusul pașilor domoli. VLAHUȚĂ, O. A. 102. 2. Care s-a pierdut, s-a înstrăinat de ai săi; răzlețit. M-am simțit rătăcit și singur într-o lume care nu e a mea. RALEA, O. 139. Și nu crede că în lume, singurel și rătăcit, Nu-i găsi un suflet tînăr ce de tine-i îndrăgit. EMINESCU, O. I 80. ◊ Fig. Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte Și din uși închise, prin zidiri deșarte. EMINESCU, O. IV 364.

RĂTĂCIT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A RĂTĂCI și A SE RĂTĂCI. 2) fig. (despre ochi, privire etc.) Care este ațintit în gol; care vădește absență, dezorientare. /v. a (se) rătăci

rătăcit a. 1. care a pierdut drumul mare; 2. înșelat în părerile sale; 3. turburat: ochi rătăciți.

rătăcít, -ă adj. Care a perdut drumu: un drumeț rătăcit. Fig. Care are ideĭ false: anarhiștiĭ îs niște rătăcițĭ. Întunecat, turburat: o minte rătăcită. Turburat, painjinit: o privire rătăcită. Subst. Un rătăcit.

rătăcit s. n.

rătăcit s. n.

rătăcit s. n.

RĂTĂCIT adj. v. eronat, fals, greșit, inexact, neexact, nefondat, neîntemeiat.

RĂTĂCIT adj. 1. v. răzlețit. 2. v. răzleț. *3. (fig.) întunecat, tulburat. (Cu mintea ~.)

RĂTĂCIT adj. 1. pierdut, răzlețit, răznit. (Oaie ~ de turmă.) 2. izolat, pribeag, răzleț, singur, singuratic, solitar. (Se uita la un nor ~.) 3.* (fig.) întunecat, tulburat. (Cu mintea ~.)

rătăcit adj. v. ERONAT. FALS. GREȘIT. INEXACT. NEEXACT. NEFONDAT. NEÎNTEMEIAT.

CALEA-RĂTĂCIȚILOR s. v. șarpele.

calea-rătăciților s. v. ȘARPELE.

oaie rătăcită expr. (fig.) persoană care se detașează de conduita și comportamentul general-acceptat de un grup de oameni