saț [At: PSALT. SCH. 350/15 / V: (îvp) ~iu (Pl: sațiuri, înv sații) / E: ml saties] 1 sn (Pop) Senzație de saturare, de sațietate (1). 2 sn (Înv; Îla) De ~iu Sățios¹ (1). 3-4 sn (Înv; îljv) Fără (de) ~ Lacom. 5 sn (Pex; îae) Nepotolit. 6 sn (Îlav) Până la ~(iu) sau (înv) de (ori în sau întru) ~(iu) În mare cantitate Si: de ajuns, din belșug. 7 sn (Rar; îe) Peste ~ Foarte mult. 8 sn (Îae) Exagerat, peste măsură de mult. 9 sn (Îe) A (nu) avea sau (îvp) a (nu) afla, a (nu) vedea ~ A (nu) se putea sătura (niciodată). 10 sn (Pex) A (nu) fi mulțumit cu ce are. 11 sn (Îvp; d. alimente) A ține (de) ~ sau a fi cu (sau de) ~ A sătura repede (și pe mai multă vreme). 12 sn (Pex) Stare de plictiseală, silă, dezgust (cauzate de suprasaturație). 13 a (Înv; îf sațiu) Sătul (12). 14 a Plictisit. 15 sn (Pop) Senzație a omului lacom, nesătul sau îmbuibat. 16 sn (Reg; îe) A avea ~ la (sau de) vorbă A vorbi mult și cu miez. 17 sn (Înv) Abundență de produse destinate alimentației. 18 sn (Înv; îlav) Cu ~iu Îndelung, mult timp.

SAȚ s. n. (Și în forma sațiu) Senzația de a fi sătul; săturare, îndestulare. Cu sudoarea și lacrimile lor au îngrășat țărîna, din care au scos holde nu pentru sațul lor. SADOVEANU, E. 268. Poame a căror suc ațîță foame, Iar saț n-aduce nicidecum. ALECSANDRI, P. III 548. ◊ Loc. adj. și adv. Fără saț = lacom, nesățios; fig. nepotolit, neistovit. Ochii mari și minunați Lucesc adînc, himeric, Ca două patimi fără saț Și pline de-ntuneric. EMINESCU, O. I 172. De la fereastra salonului meu ochii mei se primblau fără sațiu. ALECSANDRI, O. P. 274. ◊ Expr. A ține (sau a-i ține cuiva) (de) saț, a-i fi cuiva de saț sau a-și ține sațul = a (se) sătura, a(-și) potoli foamea pentru mai mult timp. Se jucaseră cît se jucaseră, mîncaseră apoi să le fie de saț. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 9/6. Peștele de undiță și mămăliga de rîșniță nu țin saț. SADOVEANU, N. F. 47. Am mîncat colac cu cîrnaț, Că ține mai bine de saț. La TDRG. Iastă gîscă s-o faci friptură și umplută, să ne ținem sațul cîtăva vreme. ib. Îi ține sațiu ca și calului care, după ce trece drumul, iar flămînzește. ȘEZ. I 218. A nu avea saț = a fi lacom, nesățios. (Fig.) [Împăratul] nu mai avea saț de bogăție și nici o milă n-avea de supușii lui. VLAHUȚĂ, O. A. 214. ♦ Fig. Suprasaturație, dezgust, silă, lehamite. Aceleași nemărginiri pustii de ape sfîrșește prin a-ți naște o plictiseală fără seamăn: acel sațiu obositor care-l produce drumul mai multor zile de mare. BART, S. M. 66. Sațiul de desfătări. GORJAN, H. II 41. ♦ Belșug, abundență; îmbuibare. O dată se însoară omul și are și el dreptul la o zi de sațiu. PAMFILE, CER. 112. Sosi toamna, și nu știu cum, cu dînsa, veni și sațiul în casa lui. NEGRUZZI, S. I 73. – Variantă: sațiu s. n.

SAȚ n. Senzație de a fi sătul. ◊ Fără ~ a) nesățios; lacom; b) neistovit; nepotolit. A nu avea ~ a nu se mai sătura; a fi nesățios. A ține (sau a-i fi) de ~ a sătura pentru mai mult timp. /<lat. saties

saț n. sațiu: ca două patimi fără saț și pline de ’ntuneric EM. [Lat. SATIUM].

saț și (maĭ vechĭ, dar utilizat și azĭ) sáțiŭ n., pl. urĭ (lat. satium, d. satis, destul, satullus, sătul). Îndestulare de mîncare în stomah (în opoz. cu foame): acest mîncăcĭos nu maĭ are saț. Fig. Fără saț (orĭ maĭ des cu nesaț), cu mare poftă, ne maĭ săturîndu-te: a învăța fără saț.

sațiu sn vz saț

sațiu n. îndestulare: fără sațiu. V. saț.

sáțiu V. saț.

saț (pop.) s. n.

saț (pop.) s. n.

saț s. n.

saț

sațiu sg.

SAȚ s. v. aversiune, dezgust, ghiftuire, greață, îmbuibare, îndopare, îngrețoșare, lăcomie, nesaț, oroare, repulsie, saturare, scârbă, silă.

saț s. v. AVERSIUNE. DEZGUST. GHIFTUIRE. GREAȚĂ. ÎMBUIBARE. ÎNDOPARE. ÎNGREȚOȘARE. LĂCOMIE. NESAȚ. OROARE. REPULSIE. SATURARE. SCÎRBĂ. SILĂ.

saț s. n. – Abundență, sațietate, suficiență. – Var. sațiu. Lat. sătĭs, cf. v. fr. sez „abundență” var., din lat. *sătius, cuvînt neatestat, dar pe care Meillet, DEL, îl consideră necesar pentru a-l explica pe sătiĕtas. – Der. nesaț(iu), s. n. (insațietate); sățios, adj. (care satură); nesățios, adj. (insațiabil); săția, vb. (a se ghiftui, a se sătura); sațietate, s. f., din fr. satiété.

saț, s.n. – (pop.) Saturare, îndestulare: „Am tăt dat în ei, fără milă și îndesat, să le sie de saț” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 294). În expr. a nu avea saț = a fi lacom, nesățios: „Șohănit să n-aveți saț” (Papahagi, 1925: 233). – Lat. satium „destul, de ajuns; mult” (Șăineanu, Scriban; DEX) < lat. saties „destul”, satullus „sătul” (Scriban).

saț, s.n. – Saturație, îndestulare. În expr. a nu avea saț = a fi lacom, nesățios: „Șohănit să n-aveți saț” (Papahagi 1925: 233). – Lat. satium.