SECĂTUIT, -Ă, secătuiți, -te, adj. 1. Stors, sleit, epuizat, obosit. 2. Care s-a terminat, care nu mai poate fi exploatat. – V. secătui.

secătuit, ~ă a [At: CAMIL PETRESCU, U. N. 362 / V: (îrg) săc~, (reg) săcăduit / Pl: ~iți, ~e / E: secătui] 1-8 Secat² (1, 3-5, 7-10). 9 (Fig; d. oameni sau d. colectivități umane, d. țări, ținuturi etc.) Care a rămas fără (aproape) nimic Si: secat² (6), sleit², stors², supt², istovit, vlăguit. 10 (D. mijloace materiale, în special d. bani, fonduri etc., d. bogății naturale etc.) Consumat (aproape) în întregime. 11 (Pex; d. pământ, sol) Sărăcit . 12 (Spc; d. rezervele de substanțe minerale dintr-un zăcământ) Care s-a epuizat prin exploatare. 13 (Spc; d. terenuri, suprafețe agricole etc.) Care a devenit nefertil, neroditor etc. (din cauza exploatării neraționale) Si: sărăcit.

SECĂTUIT, -Ă, secătuiți, -te, adj. 1. Stors, sleit, epuizat, obosit. 2. Care s-a terminat, care nu mai poate fi exploatat. – V. secătui.

SECĂTUIT, -Ă, secătuiți, -te, adj. Stors, sleit; lipsit de... Plumbul se transformă în așchii lungi, desfăcîndu-se de pe piciorul secătuit de carne. SAHIA, N. 35. Și totuși furnica omenească se încăpățînează în lupta ei pentru trai, căutîndu-și hrana prin locurile aceste sterpe și secătuite. BART, S. M. 54. ◊ Fig. Le vom zvîrli din pieptul unor ofticoși secătuiți de viață. ARDELEANU, D. 300.

săcăduit, ~ă a vz secătuit

săcătuit, ~ă a vz secătuit

săcătuit a. Mold. sleit de puteri. [V. secătuì].

SECĂTUIT adj. 1. v. gol. 2. v. extenuat.

SECĂTUIT adj. 1. gol, golit, secat, (astăzi rar) sleit. (O vistierie ~.) 2. epuizat, extenuat, frînt, istovit, prăpădit, rupt, secat, sfîrșit, sleit, stors, trudit, vlăguit, zdrobit, (Mold.) batojit, (prin Munt.) tîhobit, (înv.) stătut. (S-a întors ~ de la antrenament.)