sofa sf [At: KLEIN, D. / V: (îvr) sofă / Pl: ~ale / E: tc sofa, fr sofa] 1 Divan îngust cu un capăt mai ridicat Si: (înv) otomană. 2 (Pex) Canapea.

SOFA, sofale, s. f. Mobilă asemănătoare cu un divan, cu un căpătîi mai ridicat, îmbrăcată în stofă. V. canapea. Eminescu și-a glorificat în repetate rînduri sofaua roșie, masa de brad, cum a cîntat codrul sau teii de la Ipotești. CĂLINESCU, E. 152. Raiul nostru se compunea din cinci-șase camere, bogat mobilate, pline de sofale, de covoare țesute în casă, de oglinzi și de fel de fel de odoare. GALACTION, O. I 328. Pe sofaua din colț, locul de onoare în casă, ședea Elvira. REBREANU, I. 96. – Variantă: sofă (EMINESCU, O. I 42) s. f.

SOFA ~le f. Canapea îngustă având, de obicei, un capăt mai ridicat. [Art. sofaua; G.-D. sofalei] /<turc., fr. sofa

sofà f. divan de odihnă: de pe sofa se scula, pe ochi bine se spăla POP. [Turc. SOFÁ].

sofá f. (turc. sofa, d. ar. soffet, canapea fixă; ngr. sofas, alb. bg. sîrb. sofa; it fr. sofa). Canapea lată. V. divan.

sofă sf vz sofa

sofa s. f., art. sofaua, g.-d. art. sofalei; pl. sofale

sofa s. f., art. sofaua, g.-d. art. sofalei; pl. sofale, art. sofalele

sofa s. f., art. sofaua, g.-d. art. sofalei; pl. sofale

sofa (-ale), s. f. – Divan. – Mr. sufae. Tc. (arab.) sofa (Șeineanu, II, 324; Ronzevalle 112), cf. ngr. σοφᾶς, alb. sofa, bg., sb., it., fr. sofa.