spusă [At: PSALT. 31 / V: (asr) spus (Pl: ~suri) / Pl: ~se / E: spune] 1 (Rar) Indicație. 2 Ceea ce e exprimat prin viu grai Si: zisă, (îvr) spusăciune, spusătură. 3 (Pex) Cuvinte. 4 Pronunțare. 5-6 Spunere (5, 7). 7 (Îvp; pfm) Afirmație (3). 8 (Înv; pfm; pex) Povestire. 9 (Reg) Pâră.

SPUSĂ, spuse, s. f. (La sg. și la pl. cu aceeași valoare) Ceea ce s-a spus, zisă; vorbă. Despre viața de la seminar, Creangă n-ar fi avut, după spusele unora, amintiri bune. CĂLINESCU, I. C. 69. Fără să-i fi arătat nimene anume, cunoscu, numai după spuse, în răsărit, Pietrele Doamnei și Rarăul. SADOVEANU, B. 154. Și de aceea spusa voastră era sîntă și frumoasă, Căci de minți era gîndită, căci din inimi era scoasă, Inimi mari, tinere încă, deși voi sînteți bătrîni. EMINESCU, O. I 35.

SPUSĂ ~e f. Ceea ce a fost spus; zisă. ◊ După ~ele cuiva după cum a zis cineva. Din ~ele cuiva din vorbele cuiva. Din (sau după) ~e din ceea ce se vorbește; din auzite. /v. a spune

spusă f. ceva spus, cuvânt: spusa noastră era sfântă și frumoasă EM.

spúsă f., pl. e (d. spun). Vorbă spusă: spusa luĭ, spusele luĭ.

SPUS, -Ă, spuși, -se, adj., s. f. 1. Adj. Care a fost exprimat prin viu grai. 2. Adj. Care a fost relatat, povestit. 3. Adj. Care a fost menționat. 4. Adj. Care a fost destăinuit. 5. Adj. Care a fost explicat, lămurit. 6. S. f. (Mai ales la pl.) Vorbă. – V. spune.

spus sn vz spusă

spusă s. f., g.-d. art. spusei; pl. spuse

spusă s. f., g.-d. art. spusei; pl. spuse

spusă s. f., g.-d. art. spusei; pl. spuse

SPUSĂ s. v. afirmație.

SPUSĂ s. afirmație, cuvînt, declarație, mărturisire, relatare, vorbă, zisă, (livr.) aserțiune, propoziție, (astăzi rar) parolă, (înv.) voroavă, (fig.) gură. (Nu te lua după ~ lui.)