SPUZĂ, spuze, s. f. 1. Cenușă fierbinte (amestecată cu jăratic). ◊ Expr. A trage spuza pe turta sa = a încerca să-și creeze un avantaj, să profite de ceva (pe seama altuia). 2. Fig. Număr foarte mare, mulțime, droaie, grămadă; spuzeală. – Lat. *spudia (= spodium).

spuză sf [At: PSALT. 17 / Pl: (rar) ~ze / E: lat spodium cf alb shpuzë] 1 Cenușă fierbinte amestecată cu jăratic Si: (reg) șperlă. 2 (Pex) Jăratic. 3 (Îvr; îe) A-și băga mâinile în ~ A risca. 4 (Reg; îe) A da cu ~ (ori cu cenușă) după cineva A scăpa de cineva antipatic. 5 (Îe) Tras prin ~ Foarte slab. 6 (Îe) Va mai veni oala la ~ Se spune pentru a arăta nerecunoscătorului că poate va mai recurge la serviciile cuiva. 7 (Îe) A fi cu ~za-n buză A sărăci (3). 8-9 (Îe) Parcă a dat cu capul prin ~ Se spune despre cineva neîngrijit sau trist. 10 (Îe) A da cu ~ și a lua cenușă A da un lucru fără valoare pe un lucru la fel de lipsit de valoare. 11 (Îvp; pfm; urmat de determinări introduse prin pp „de” sau, rar, în genitiv) Mulțime. 12 (Înv) Pâlc. 13 (Îrg) Spuzeală (1).

SPUZĂ, (rar) spuze, s. f. 1. Cenușă fierbinte (amestecată cu jeratic). ◊ Expr. A trage spuza pe turta sa = a încerca să-și creeze un avantaj, să profite de ceva (pe seama altuia). 2. Fig. Număr foarte mare, mulțime, droaie, grămadă; spuzeală. – Lat. *spudia (= spodium).

SPUZĂ, (rar) spuze, s. f. 1. Cenușă fierbinte (amestecată cu jăratic). Luceau cînd și cînd doi ochi de jar din spuză. SADOVEANU, M. C. 51. Moșneagul răsucește țigări groase după țigări, tușește și privește în spuza ce învăluie cărbunii. C. PETRESCU, S. 52. Unul zicea ca să-l coacă [oul] în spuză și să mănînce toți dintr-însul. ISPIRESCU, L. 266. Iar la colțul marei vetre Stau pe laiți, lîngă spuze, Un moșneag și trei cumetre. EMINESCU, L. P. 142. ◊ Expr. A trage spuza pe turta sa = a căuta să tragă tot folosul pentru sine. S-ar putea ca tu să nu-ți dai seama, să tragi spuza pe turta ta, dar noi ne dăm seama. PREDA, Î. 110. Cîtă pulbere și spuză = mulțime nenumărată; cîtă frunză și iarbă. Numai iacă au și început a curge furnicile cu droaia, cîtă pulbere și spuză, cîtă frunză și iarbă. CREANGĂ, P. 264. 2. Fig. Număr mare (de ființe sau de lucruri); mulțime, droaie, grămadă. Înstela-vei părul negru cu o spuză de rubine. MACEDONSKI, O. I 30. N-au pat, n-au vatră și n-au masă, Și-o spuză de copii în casă. COȘBUC, P. II 299. Se pomeni voinicul înconjurat de o spuză de scatii ca frunza și ca iarba, care se lăsară pe pămînt și se făcură roată împrejurul lui. POPESCU, B. III 65.

SPUZĂ ~e f. 1) Cenușă fierbinte, alburie și fină, care se formează pe suprafața jăraticului, acoperindu-l. 2) pop. Grup de bubulițe ce apar pe buze sau în jurul gurii. 3) fig. Cantitate mare de elemente, adunate la un loc. ◊ Câtă pulbere și ~ mulțime mare. [G.-D. spuzei] /<lat. spudia

spuză 1. cenușă fierbinte: a coace un ou în spuză; 2. fig. mulțime: o spuză de copii. [Albanez ȘPUZĂ].

spúză f., pl. e (lat. spodium, spuză, vgr. spódion, zgură, de unde vine și alb. špuză, spuză. D. rom. vine bg. rut. spuza). Cenușă ferbinte: o turtă coaptă’n spuză. Prov. Fiecare-șĭ trage spuza pe turta luĭ, se laudă pe sine, caută foloase p. sine. Fig. Spújină, mare mulțime (de copiĭ): o spuză de copil. V. poĭadă.

șpuză sf vz spuză

spuză s. f., g.-d. art. spuzei; pl. spuze

spuză s. f., g.-d. art. spuzei; pl. spuze

spuză s. f., g.-d. art. spuzei; pl. spuze

spuză, -ze.

SPUZĂ s. v. mulțime, potop, puzderie, sumedenie.

SPUZĂ s. (reg.) șperlă. (~ din sobă.)

SPUZĂ s. (reg.) șperlă. (~ din sobă.)

spuză s. v. MULȚIME. POTOP. PUZDERIE. SUMEDENIE.

spuză (-ze), s. f. – 1. Cenușă fierbinte. – 2. Gîlmă, umflătură, erupție. – 3. Mulțime, droaie, infinitate. – Mr., megl. spuză, megl. spruză. Origine incertă. Der. din lat. spodium < gr. σπόδιον, aproape general acceptată (Philippide, Principii, 66; Philippide, II, 655; I, 160; REW 8166; Capidan, Raporturile, 549; Tiktin), prezintă dificultăți fonetice. Trecerea lui o › u a fost explicată insuficient, prin influența lui prună (Romansky, Jb., XVI, 129) sau printr-o formă ionică σπούδιον (Diculescu, Elementele, 420 și 427). Legătura cu alb. špuzë este evidentă; dar s rom. nu poate proveni din š alb., în vreme ce contrariul ar fi posibil. Graur, BL, V, 114, combate etimonul lat., bazat pe megl. spruză; dar nu e sigur că r este primitiv. Sensul 3, pe care Tiktin îl găsea obscur sematic, se explică pornind de la al doilea, sens ignorat de Tiktin și alături de el majoritatea dicționarelor, deși este curent în Munt., și în ciuda der. Der. spuzi, vb. refl. (a avea o erupție, a se umple de bubulițe); spuzeală, s. f. (erupție; mulțime, cantitate infinită); spuzime, s. f. (înv., mulțime). Din rom. provin bg. și rut. spuza (Miklosich, Wander., 19; Candrea, Elemente, 409; Romansky 129; Capidan, Raporturile, 212).

spuză, spuze, s.f. – Cenușă fierbinte amestecată cu jăratic; șperlă (ALRRM, 1971: 292). – Posibil cuvânt autohton (Brâncuș, Rosetti), cf. alb. shpuzë; lat. *spudia (= spodium) „cenușă, spuză” (Scriban; Philippide, Capidan, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > ucr. spuza (Miklosich, Candrea, Capidan, cf. DER).

spuză, -e, s.f. – Cenușă fierbinte amestecată cu jăratic; șperlă (ALR 1971: 292). – Posibil cuvânt autohton (Brâncuși 1983); Lat. *spudia (=spodium) (Philippide, Capidan, Tiktin, DEX).

SPUZĂ subst. 1. – b. (17 B I 286). 2. Spuzoiu, P.; -l, Preda (AO III 338).

spuză s. f. sg. (er.) spermă.

a face spuză la buze expr. (d. femei) a juisa, a ajunge la orgasm.

a-și trage spuza pe turta sa expr. a încerca să-și creeze un avantaj / să profite de pe urma cuiva.