SPÂNZURA, spânzur, vb. I. 1. Tranz. A omorî, a executa pe cineva (în urma unei condamnări) prin strangulare, cu ajutorul spânzurătorii (2). ◊ Expr. (Absol.) A tăia și a spânzura, se spune despre o persoană care abuzează (în mod nelimitat) de puterea, de autoritatea sa. ♦ Refl. A se sinucide, strangulându-se. 2. Tranz. A agăța un obiect de unul dintre capete, lăsând restul să atârne liber în jos. ◊ Expr. (Fam.) A spânzura (cuiva) lingurile la brâu (sau de gât) = a nu da mâncare celui care vine târziu la masă. ♦ Refl. A se agăța, a se prinde (și a se ține strâns) de cineva sau de ceva; a se atârna. ♦ Intranz. A atârna, a cădea liber în jos (fiind prins sau agățat de ceva). 3. Intranz. (Înv. și pop.; în expr.) A spânzura de... (sau de la...) = a depinde de..., a fi condiționat de... 4. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui o sumă de bani (fără rost, pe lucruri care nu sunt strict necesare). – Probabil lat. *expendiolare.

spânzura [At: COD. VOR.² 48/6 / Pzi: spânzur / E: ml *expendiolare] 1-2 vti A atârna liber în jos, fiind fixat cu (un capăt din) partea superioară de ceva, lăsând restul să cadă liber Si: a (se) agăța (1), a atârna (1), a (se) prinde, a suspenda, (liv) a se acroșa, (pop) a se anina (1), a se zgrepțăna, (reg) a se împrinde, a se tăgârța. 3 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) mațele de foame A fi foarte flămând. 4 vt (Pop; îe) A ~ (cuiva) lingurile de (sau la) brâu (sau gât) A nu da mâncare (celui care vine târziu la masă). 5 vr A se apuca și a se ține strâns de cineva sau de ceva Si: a se agăța (4), a se atârna (8), a se prinde. 6 vt (C. i. oameni) A omorî prin spânzurătoare (6). 7 vt (C. i. oameni) A executa în urma unei sentințe de condamnare prin spânzurătoare (6). 8 vta (Îe) A tăia și a ~ A abuza nelimitat de puterea sau de autoritatea sa. 9 vr A se sinucide prin strangulare cu ștreangul Si: (înv) a se strangula. 10 vt (Fam; c. i. bani) A cheltui fără rost. 11 vi (Înv) A depinde (1). 12 vi (Îvr) A înclina.

SPÂNZURA, spânzur, vb. I. 1. Tranz. A omorî, a executa pe cineva (în urma unei condamnări) prin strangulare, cu ajutorul spânzurătorii (2). ◊ Expr. (Absol.) A tăia și a spânzura, se spune despre o persoană care abuzează în mod nelimitat de puterea, de autoritatea sa. ♦ Refl. A se sinucide, strangulându-se cu ștreangul. 2. Tranz. A agăța un obiect de unul dintre capete, lăsând restul să atârne liber în jos. ◊ Expr. (Fam.) A spânzura (cuiva) lingurile la brâu (sau de gât) = a nu da mâncare celui care vine târziu la masă. ♦ Refl. A se agăța, a se prinde (și a se ține strâns) de cineva sau de ceva; a se atârna. ♦ Intranz. A atârna, a cădea liber în jos (fiind prins sau agățat de ceva în partea superioară). 3. Intranz. (Înv. și pop.; în expr.) A spânzura de... (sau de la... ) = a depinde de..., a fi condiționat de... 4. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui o sumă de bani (fără rost, pe lucruri care nu sunt strict necesare). – Probabil lat. *expendiolare.

spânzura vb. I (în combinație cu bani, parale, chenzina, salariul etc.; lb. vorbită) A cheltui ◊ „Am spânzurat toți banii în magazinul ăsta.” (Comunicat de M. Caragiu-Marioțeanu)

A SPÂNZURA spânzur 1. tranz. 1) (un obiect) A prinde în (sau de) ceva, lăsând să atârne liber în jos; a anina; a agăța; a suspenda; a atârna. * ~ cuiva lingurile la brâu (sau de gât) a lăsa flămând. 2) A omorî prin strangulare. * A tăia și ~ a face abuz de putere. 2. intranz. A atârna liber în jos. /<lat. expendiolare

A SE SPÂNZURA mă spănzur intranz. A-și pierde viața prin strangulare (cu ștreangul). /<lat. expendiolare

spânzurà v. 1. a atârna: de câte ori voit-am să spânzur lira ’n cuiu EM.; 2. a pune în spânzurătoare: au spânzurat pe hoț; 3. fig. a depinde: dela ceată spânzura soarta bătăliei BALC. [Lat. EXPENDULARE].

ȚIGAN sm. Individ din neamul Țiganilor (👉 P. IST.) pe care Românul îl ironizează în tot chipul și-l încarcă cu toate păcatele pe care și le poate imagina omul: e obraznic (obraznic ca ~ul), lăudăros și fudul (tot ~ul își laudă ciocanul 👉 CIOCAN² I 1), hoț (~ul, pînă nu fură, nu se ține om), mincinos (minte ca ~ul), necredincios (și-a pierdut credința ca ~ul biserica, aluzie la biserica de caș, pe care și-ar fi clădit-o Țiganii 👉 CREDINȚĂ9), lipsit de cinste (bani au și ~ii, dar n’au cinste 👉 BAN¹7), prost și neîndemînatec (s’a înnecat ca ~ul la mal 👉 ÎNNECA II, 2), nu știe să prețuească ce e bun (ce știe ~ul ce e șofranul! 👉 ȘOFRAN1), cerșește, se milogește, se tocmește din cale afară, etc. etc.; 👉 și CÎRLAN I, 2, MOARTE2, NOROC2, SPÎNZURA I, 2; ca fizic, e „negru ca fundul ceaunului”, de unde și poreclele de „cioară”, „coțofană”, ce i se dau mai adesea, pe lîngă altele numeroase care fac aluzie la presupusa lui origine (👉 FARAON1, IGHIPTEAN), la numele ce adoptă de preferință (👉 STANCĂ2, DANCIU), la cîte o pățanie ce i se atribue, etc. etc.; după felul lor de viață, se deosebesc Țiganii „netoți” (👉 NETOT2), „de laie” sau „lăieși” (👉 LAIE1, LĂIAȘ), „de șatră” (👉 ȘATRĂ2) și „de vatră” (👉 VATRĂ2); după ocupațiune, Țiganii sînt fierari, lăcătuși, spoitori, cărămidari, salahori, lăutari, ursari, etc.; numeroase sînt superstițiile privitoare la Țigani: cînd te întîlnești cu un ~, îți merge bine (GOR.); să nu dai de pomană ouă la ~i, că-ți fură cioara puii (GOR.); ~ să nu botezi, că pe ceea lume te trage la iad (GOR.), etc. [vsl. ciganinǔ].

SPÎNZURA, spînzur, vb. I. 1. Tranz. A omorî, a executa pe cineva, de obicei în urma unei sentințe de condamnare, prin spînzurătoare. Boierule, n-am ce zice, omoară-mă, spînzură-mă, n-am ce face. ISPIRESCU, L. 176. Satul, văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. CREANGĂ, P. 329. ◊ (Absol., în expr.) A tăia și a spînzura, se spune despre cel care abuzează în mod nelimitat de puterea, de autoritatea sa. ♦ Refl. A se sinucide strangulîndu-se cu ștreangul. Se jura... că mai curînd se spînzură decît să mai vîndă o palmă de loc. REBREANU, I. 49. Are de gînd să se spînzure în cuiu lui, dacă nu-i vei da pe Măndica. ALECSANDRI, T. I 331. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul... De-aș ști, maică, că m-ai da, Mai bine m-aș spînzura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 2. Tranz. A agăța, a atîrna, a anina, a suspenda un obiect (cu unul din capete), lăsînd restul să atîrne liber în jos. A întins o sfoară de la balamaua ușii pînă la fereastră, a spînzurat pe ea hainele. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 10. [Decorațiile] unii le poartă la piept, alții le spînzură de gît. ALECSANDRI, T. I 84. Au poroncit să spînzure de catarturi fînarile (= felinarele) corăbiei. DRĂGHICI, R. 20. ◊ (Poetic) Trei pruni frățîni, ce stau să moară, Își tremur’ creasta lor bolnavă. Un vînt le-a spînzurat de vîrfuri Un pumn de fire de otavă. GOGA, P. 19. ◊ Fig. (Sugerînd ideea de încetare a unei activități). Ah! de cîte ori voit-am Ca să spînzur lira-n cui Și un capăt poeziei Și pustiului să pui. EMINESCU, O. I 105. ◊ Expr. A spînzura (cuiva) lingurile la brîu (sau de gît) = a nu da de mîncare (celui care vine tîrziu la masă). Cînd să ne deie bucate, giupînu bucătar ne spînzură lingurile la brîu și se duce la primblare. ALECSANDRI, T. 40. ◊ Refl. pas. La cea mai mică greșeală dregătorească... capul vinovatului se spînzura în poarta curții cu o țidulă vestitoare greșealei lui. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ Refl. A se agăța, a se prinde (și a se ține strîns) de cineva sau de ceva; a se atîrna. Te-ai spînzurat de mîna lui și ai străbătut cu el, printre oameni și trăsuri, bulevardul. PAS, Z. I 17. Oamenii făceau o foarte complicată echilibristică, spînzurîndu-se de șipcile gardurilor. id. ib. 107. ◊ Fig. Știi tu să pui picior peste picior și să te spînzuri de gîtul bărbaților? CĂLINESCU, E. O. I 50. ♦ Intranz. A atîrna, a cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). Două rînduri de icoane spînzurau pe perete, deasupra candelei. DUMITRIU, N. 180. Sub fereastra din colț spînzura firma albă pe care scria cu slove roșii numele unei gazete umoristice. I. BOTEZ, ȘC. 60. Mînele ei spînzurau în jos ca la un copil vinovat. EMINESCU, N. 9. La o vatră, pe cîrlige, spînzură un ceaun mare. BELDICEANU, P. 53. 3. Intranz. (Învechit, în expr.) A spînzura de... (sau de la...) = a depinde de..., a fi condiționat de... O ceată de pedestrime... de la dînsa spînzură soarta bătăliei. BĂLCESCU, O. II 91. Aș zice și aș face cît spînzură de mine. ALEXANDRESCU, M. 254. 4. Tranz. Fig. (Familiar, cu privire la bani) A cheltui (fără rost), a consuma (pe fleacuri). Aveai în buzunar și 10 bani pe care îți propuneai să-i spînzuri bînd bragă. PAS, Z. I 139.

spînzur, a -á v. intr. (lat. *ex-pendeolare, d. ex-pendére, a spînzura [intr.]; it. spenzolare, a se bălălăĭ. V. apăs, pasă, de-pind, pendent). Atîrn, îs atîrnat: struguriĭ spînzuraŭ (maĭ des atîrnaŭ) de butuc, o medalie îi spînzura pe pept. Fig. Rar. Vechĭ. Depind. V. tr. Atîrn, anin, agăț, pun în cuĭ ș. a.: și-a spînzurat pușca’n cuĭ, haĭna de-o crangă. Pun în spînzurătoare, ucid pin spînzurare: a spînzura un tîlhar de un copac. V. refl. Mă sinucid pin spînzurare, mă strangulez: Iuda s’a spînzurat. Mă cațăr, mă suĭ: copiiĭ se spînzură pin copacĭ.

spânzura (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. spânzur, 3 spânzură; conj. prez. 1 sg. să spânzur, 3 să spânzure

spânzura (a ~) vb., ind. prez. 3 spânzură

spânzura vb., ind. prez. 1 sg. spânzur, 3 sg. și pl. spânzură; part. spânzurat

spânzur.

SPÂNZURA vb. v. atârna, depinde.

SPÂNZURA vb. 1. a (se) strangula. (S-a ~ și a murit.) 2. (rar) a atârna. (Pe vinovat l-au ~ în furci.) 3. a (se) agăța, a (se) atârna, a (se) prinde, a (se) suspenda, (livr.) a (se) acroșa, (pop.) a (se) anina, a (se) zgrepțăna, (reg.) a (se) tăgârța, (prin Munt.) a (se) atăgârța, (Transilv.) a (se) împrinde. (A ~ ceva în cui.) 4. a atârna, a sta. (Pe perete ~ un tablou.) 5. a atârna, a cădea, a curge. (Părul îi ~ pe spate.)

SPÎNZURA vb. 1. a (se) strangula. (S-a ~ și a murit.) 2. (rar) a atîrna. (Pe vinovat l-au ~ în furci.) 3. a (se) agăța, a (se) atîrna, a (se) prinde, a (se) suspenda, (livr.) a (se) acroșa, (pop.) a (se) anina, a (se) zgrepțăna, (reg.) a (se) tăgîrța, (prin Munt.) a (se) atăgîrța, (Transilv.) a (se) împrinde. (A ~ ceva în cui.) 4. a atârna, a sta. (Pe perete ~ un tablou.) 5. a atîrna, a cădea, a curge. (Părul îi ~ pe spate.)

spînzura vb. v. ATÎRNA. DEPINDE.

spînzura (-r, -at), vb. – 1. A atîrna, a agăța. – 2. A-și pune ștreangul de gît. – 3. A sta atîrnat, suspendat. – 4. A depinde. – 5. (Refl.) A se agăța, a se prinde, a se apuca de un obiect mai înalt. – 6. (Refl.) A cheltui fără rost. – Mr. (a)spindur(are), megl. spinzur(ari). Lat. pendĕre, prin intermediul unei der. mai puțin clară; *pendiāre (Pușcariu 1623), care pare dificil; *pendŭlāre (Meyer, Alb. St., IV, 74), care nu ar fi posibil; *expendĭolāre (Pascu, I, 159; Candrea; Scriban; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 286 și Tiktin), cf. it. penzolare, care se potrivește fonetic dar pare greu de admis în lat. Uz general (ALR, I, 288). Der. spînzurat, adj. (atîrnat, agățat; s. m., poznaș, ștrengar); spînzurătoare, s. f. (instrument de spînzurat, furci).

a spânzura banii expr. (glum.) a cheltui exagerat de mult; a cheltui fără discernământ; a fi risipitor.